Parinti la distanta

„Am facut eu ceva gresit?”
Aceasta este intrebarea pe care si-o pun cei mai multi copii, in special cei micuti. Ei percep plecarea parintilor ca pe o pedeapsa si adesea se simt vinovati ca le sunt o povara celor mari. Si, pe de alta parte, resimt acut lipsa afectiunii si dragostei cu care au fost obisnuiti, a sfaturilor si autoritatii celor dragi lor.

Sentimentele de nesiguranta si tristete ajung la extrem daca ambii parinti sunt plecati de langa copil. Iar daca ramane acasa cu unul singur dintre parinti, adesea, cel mic tinde sa adopte comportamente extreme: ori il sufoca pe parintele ramas si il acuza pe cel plecat, ba chiar nu mai vrea sa auda de acesta din urma, ori declara ca il iubeste doar pe cel care nu este acasa si nu pune pret pe adultul cu care a ramas.

Copiii care au sentimentul de abandon parental dezvolta o multime de afectiuni fizice si psihice. Lipsa parintilor declanseaza depresii si un stres permanent, care poate genera un comportament patologic sau chiar afectiuni fizice.

In cazul bunicilor, cand este vorba de diferente mari de varsta, mediu si educatie, pot aparea probleme serioase de comunicare, pe care bunicii nu le pot depasi, oricata dragoste ar avea de oferit. Bunicii mai gresesc, tinzand sa-i alinte prea mult sau sa-i controleze prea mult, ii pot face pe copii sa se ascunda, sa minta, sa se prefaca bolnavi sau sa dezvolte afectiuni psihice mai grave.

Cu copiii mai mari e o alta poveste, dar, in general, cei apropiati de adolescenta pot sa adopte foarte usor mentalitatea parintilor si sa ii transforme pe acestia in niste modele de viata: ei ajung sa nu mai creada in alta valoare decat cea a banului, sa viseze sa plece si ei. Devin „revoltatii” care nu mai dau doi bani pe scoala si, adesea, nici pe valorile societatii in care traiesc.

Si totusi…
… Ca in fiecare situatie, pe lumea aceasta, exista nuante. Probabil ca este o mare diferenta intre copilul unui muncitor la o sonda de petrol, al unui angajat dintr-o firma multinationala care n-a vrut sa rateze o avansare „afara” si cel al unor parinti care au plecat… la furat!

Si, cu siguranta, nu se compara starea psihica a copilului lasat aproape „pe strada” sau in grija unui asistent social (ori a unui parinte alcoolic de care partenerul, de fapt, a fugit) cu cea a copilului ce a ramas acasa cu niste bunici sau rude foarte apropiate, care stiu sa se comporte responsabil.

In pofida opiniei generale ca bebelusii uita repede, disparitia brusca a parintilor naturali ii afecteaza. Un bebelus lasat in grija cuiva din afara familiei inceteaza sa gangureasca, sa zambeasca si se dezvolta mult mai greu decat ceilalti copii de varsta lui.

Nici personalitatile copiilor nu sunt la fel – unii reactioneaza prin a se inchide in ei, altii, prin a „iesi la rampa” cu toate obrazniciile din lume (sigur este insa ca toti reactioneaza intr-un fel sau altul, pentru ca se confrunta cu prima schimbare majora din viata lor si se simt abandonati).

Toti acesti copii au nevoie de multa dragoste si afectiune, dar ar trebui sa beneficieze si de ajutorul unui psiholog avizat. Iar aceasta este responsabilitatea pe care trebuie sa si-o asume nu doar parintii, asigurandu-se inainte de a pleca de suportul unui specialist, ci si scoala si instiutiile guvernamentale responsabile de protectia copilului, prin programe specifice.

Chiar si persoanele particulare au rolul lor in a ajuta astfel de copii, prin implicarea in cazurile pe care le remarca, fara insa sa acuze parintii cu prejudecati sau pareri gata formate, ci doar pentru a sprijini copilul in cauza.

O abordare responsabila
Cu situatii asemanatoare s-au confruntat, mai ales dupa intrarea in UE, si bulgarii. Daca stai sa te gandesti, istoria este repetitiva, febra de a descoperi noi locuri si de castiga mai bine face parte din caracterul omenesc.

Iar cei care nu viseaza macar o data sa-si alcatuiasca o familie frumoasa in afara granitelor tarii probabil ca sunt mult mai multi (dar nu atat de curajosi sau disperati) decat cei vazuti zi de zi plecand.

Citeste continuarea pe pagina urmatoare: 1 2 3 4