Frustrarile copiilor

Recunosc, poate ca mai exagerez si eu, insa credeti-ma ca nu imi propun sa ii enervez pe mami si tati, ci vreau doar sa fac ceva interesant sau sa ii imit. Atat…

Sunt mare deja, am doi ani si m-am hotarat sa le arat celorlalti de ce sunt in stare. Am o mama, un tata si o bona. Toti sunt mari, foarte mari. Enervant de mari. Ei ajung peste tot cu mainile lor lungi, si se deplaseaza foarte repede cu picioarele lor enorme. Si mai au niste guri mari cu care mananca repede si vorbesc si mai repede. Da, si am observat ca intre ei vorbesc normal, dar cand se apropie de mine coeficientul de inteligenta le scade brusc, vorbesc la nivelul limbajului unui bebelus. Uneori nici nu mai inteleg ce spun. Oare de ce li se pare ca sunt amuzanti?

Si am mai observat ca stau tot timpul gata sa ma captureze, cu mainile mereu pregatite sa ma prinda. Oare ce e in capul lor? Eu vin spre ei, ma feresc de mainile lor mari, dar ei fug extrem de repede, gata sa ma inhate, insa eu ma strecor printre ei, printre picioarele lor mari, parca as fi o musca pe care ei se chinuie sa o prinda.

Trebuie sa fiu vigilent, ca sunt cu ochii pe mine, ii pandesc cand au intors capul si ma duc unde am eu treaba – pe masa uriasa cu calculator, la chestia aia calda unde face mami mancare, la televizorul acela amuzant care invarte hainutele cu apa.

Odata, am reusit sa pun si eu o masinuta rosie acolo si mama m-a certat ca i s-a rupt bluza din cauza ma­­sinutei mele. Imi place sa imi pun muzica si reclame. Tare, daca se poate. Imi mai place si sa scriu pe pereti… Dar credeti ca pot? Nu, domnule, astia nu ma lasa sa fac nimic, tot timpul striga: „nu, nu acolo!, „nu, ia mana, „da-te jos si tot asa.

Citeste continuarea in revista BABY, editia lunii iunie.