Explica-i copilului ce este minciuna

Mai bine rezolva-ti problema cu tati, deoarece e clar ca aveti o problema. Nu te preface ca nu esti acasa cand te cauta cineva si, in niciun caz, nu pune copilul sa minta pentru tine. Chiar daca par minciuni nevinovate, nu faci decat sa il inveti pe cel mic sa minta. Si sa nu inteleaga de ce lui i-ar putea creste nasul ca lui Pinocchio, iar tie nu iti creste niciodata. 

Am mai vorbit si alta data despre frustrarile create de disonantele (diferentele) intre ceea ce vede, stie copilul si ceea ce vrem noi sa creada (atunci cand informatiile transmise de noi sunt complet diferite de realitate).

Intentiile parintelui din spatele unei minciuni nevinovate sunt in general bune – sa creezi sau sa mentii o realitate blanda, protectoare pentru copil, sa il feresti de dezamagiri, sa ii cresti stima de sine, sa il feresti de esec, sa nu il sperii. Dar acestea functioneaza pe termen scurt (are picioare scurte, mai stiti?) si numai la copiii foarte mici.

Suntem aspru judecati de copii… ne pierdem credibilitatea
Pe masura ce copilul creste, o minciuna pe buzele parintelui sau capata proportii catastrofale. Suntem judecati aspru, ne pierdem credibilitatea, ne capatam dispretul propriului copil. Chiar daca nu e declarat.

Ca sa nu mai vorbim de efectele dezastruoase pe care minciunile parintilor le au asupra sufletului si personalitatii copilului. Nu va mai crede ca il mintim doar pentru ca asa e dragut (vezi Iepurasul), sau ca am vrut sa il protejam, va crede ca il luam de prost. Ceea ce e adevarat, caci nu mintim pe cineva a carui inteligenta o apreciem.

Minciunica sare din gura atunci cand evaluam ca cel din fata poate fi mintit (a se citi prostit). Doar cei care au o problema patologica cu minciuna nu fac niciun fel de discriminare a persoanelor pe care le mint. 

Maria este o fetita de 7 ani care se teme de minciuna, cum spune ea. Pentru ca, de cate ori a experimentat-o, a primit pedepse dure. Intr-o zi, mama ei, absorbita de ganduri si lipsita de chef, a trantit o minciuna ca sa scape de insistentele Mariei legate de mersul in parc. Nici nu si-a dat seama cand a scapat gogomania.

Maria a realizat imediat neadevarul, s-a oprit din joaca si, asa cum spune fetita – lumea mea si inima mea au stat in loc, mamica mea m-a mintit. Maria s-a gandit – pe ea cine o pedepseste asa cum sunt eu pedepsita? „Mami, tu de ce ma minti?”, a mai intrebat copilul. Mama a reactionat agresiv, aparandu-se, dandu-si seama ca a fost prinsa. 

De atunci, Maria se balbaie si are multiple ticuri. Mama a dus-o la psiholog. Acum lucreaza simultan cu logopedul si psihoterapeutul. Va trebui sa inteleaga de ce parintii ei erau extrem de intransigenti cu minciunile ei si foarte toleranti cu cele proprii, de ce ei foloseau dubla masura in evaluarea oamenilor si de ce este asa de groaznic sa minti. Cine a gresit si cand? Atunci cand mama a mintit, sau cand i s-a spus fetitei ca e un mare pacat sa minti?

Ce-i spui copilului?
Ce trebuie sa stie un copil despre minciuna? Ca e pe buzele majoritatii oamenilor, dar asta nu e o scuza, ci o problema, care genereaza alte probleme. Si care ar putea fi evitata. Decat sa spun o minciuna cu falsa convingere, mai bine ii spun copilului ca nu am o opinie ferma sau cunostinte fundamentate despre tema discutiei, dar parerea mea de acum este ca… Nu mai seamana a minciuna, nu?

Text: Cristiana Haica; Foto: Shutterstock.

Citeste continuarea pe pagina urmatoare: 1 2