„Mami, cand ajungi acasa?”

Putine lucruri sunt mai dureroase pentru un parinte decat intrebarea venita din partea copilului „Cand ajungi acasa?”

Si mai putini sunt parintii care realizeaza ce urmari pot avea orele in plus petrecute la serviciu si cele in minus langa copil.

Eu nu am acasa un copil neglijat. Cum sa fie neglijat cand dimineata e la gradinita, dupa-amiaza sta cu bona, iar seara cu noi?
Lucram noua-zece ore pe zi, ca sa aiba el de toate. Are camera plina de jucarii, hainute la moda, si mananca numai lucruri fine. Uneori plecam cu prietenii la munte si intotdeauna il luam si pe el.

Adevarat, sunt si zile cand stam pana tarziu la serviciu, si atunci ma simt foarte vinovata fata de cel mic si ii cumpar ceva in drum, o jucarie sau ceva ce ii place.

Oricum, fac tot ce pot si ma ocup de el cat imi permite timpul. Si daca stau acasa cu copilul, o sa fie mai fericit? Avem nevoie de bani. Fara bani nu ne-am putea permite ce avem.

Noroc ca avem desene…
Toata lumea vorbeste despre timpul petrecut cu copilul, dar hai sa fim seriosi: vii acasa rupt de oboseala si cu nervii intinsi. Abia daca mai ai timp pentru tine. Cel mic vine si trage de tine sa te joci cu el, te ia de „proaspat. Noroc ca mai sunt desene pana la ora zece si avem calculator, sa mai stea putin ocupat, ca altfel ar iesi scantei.
Aceasta este realitatea… Dar ce vina au copiii? Cere efort incercarea de a lasa la usa biroului grijile de la serviciu, dar e o necesitate. Oricum, seful ne cere sa lasam acasa problemele personale. De ce sa luam cu noi acasa problemele de la birou?

Sufletelul care ne asteapta cu ochii atintiti pe geam (S-a facut noapte si mami/ tati nu a venit inca…) nu are curajul sau puterea sa ne conditioneze. El nu ne poate spune: Daca vii cu nervi sau cu probleme nerezolvate de la munca, de maine nu mai vii acasa!.

El ne vrea oricum, se bucura ca ne vede chiar daca suntem nervosi, ne iubeste neconditionat. Si pentru ca avem un mare cont de iubire in banca inimioarei lui de copil, ne permitem sa facem risipa, ca si cum copilul ne va astepta pe noi sa terminam treaba si abia dupa aceea va creste.

Ne trezim dintr-o data cu el mare, adolescent, trist, interiorizat, cu o gasca de prieteni despre care nu stim nimic, cu un card de absente si, Doamne-fereste!, cu o scrisorica gen Dragii mei, va iubesc, dar nu mai suport viata asta…

Eu nu imi neglijez copilul, dar… Daca ma gandesc mai bine, ma bucur ca sta la televizor sau calculator cateva ore, ca sa am si eu timp sa rasuflu cand vin acasa, sa mai fac din treburi.

Mai rascumpar niste timp daruindu-i in schimb jucarii, dulciuri, stau langa el cand se joaca, dar eu lucrez ceva pentru serviciu, plecam in vacante cu prietenii si se joaca cu copiii lor, iesim seara pe undeva impreuna, dar ma cam agaseaza, ca vorbeste mult si tare, ne intrerupe si nu prea imi mai vine sa il iau.

Citeste continuarea pe pagina urmatoare: 1 2