Frustrarile copilului mic

Da, si am observat ca intre ei vorbesc normal, dar cand se apropie de mine, coeficientul de inteligenta le scade brusc, vorbesc la nivelul limbajului unui bebelus.

Oare de ce li se pare ca sunt amuzanti? Si am mai observat ca stau tot timpul gata sa ma captureze, cu mainile mereu pregatite sa ma prinda.

Oare ce e in capul lor? Eu vin spre ei, ma feresc de mainile lor mari, dar ei fug repede si sunt gata sa ma inhate, insa ma strecor printre picioarele lor mari.

Sunt urmarit permanent

Trebuie sa fiu vigilent, deoarece sunt cu ochii pe mine. Ii pandesc cand au intors capul si ma duc unde am eu treaba – pe masa uriasa cu calculator, la chestia aia calda unde face mami mancare, la televizorul acela amuzant care invarteste hainutele. Imi plac reclamele si muzica.

Tare, daca se poate. Imi mai place si sa scriu pe pereti… Dar credeti ca pot? Nu, domnule, astia nu ma lasa sa fac nimic, tot timpul striga: „Nu, nu acolo!, „Nu, ia mana!, „Da-te jos! si tot asa.

Stiti ce frustrant este sa nu te lase lumea in pace, sa faci ce cred ei ca trebuie sa faci? Cand merg la plimbare, toti trag de mine – cica merg prea incet, insa cand o iau la fuga, tipa ca unde ma duc.

Daca vreau sa mananc bunatatile de pe jos, imi smulg papa din mana; in schimb ma indoapa cu mizeriile alea amestecate in castronel.

Vreau sa iau „chestia aia stralucitoare cu pestisor de pe dulapul din bucatarie, care face curcubeu cand bate soarele in ea, insa mama tipa sa las acvariul in pace, ca imi cade in cap. Imi caut si eu jucariile fugare prin dulapuri, printre haine sau printre oale si sar toti la mine…

Greutati peste greutati…

Ce sa mai zic, sunt un om disperat. Ce sa fac? Ca nici nu ma inteleg cu ei. Eu le explic care e treaba, de ce am nevoie, dar ei nu inteleg mai nimic. „Ce zici tu, mamico?, si se mai si prostesc cand ma imita. Rad de mine. Nu mai stiu ce sa ma fac cu oamenii astia mari…

Citeste continuarea pe pagina urmatoare: 1 2