Care (mai) este vârsta maternității?

Viața se construiește de cele mai multe ori după liste cu priorități: joc, școală, muncă și, pe fundal, mereu, familia. Jucăm rolul copilului și al școlarului, al profesionistului și cel de prieten. Când este momentul potrivit să îl jucăm pe cel al părintelui? Biologic, ne sunt trasate drumurile, dar psihic? Decizia aparține fiecăreia…

Până la vârsta de 30 de ani, întrebarea se întâmplă să ne scape printre degete și, nu o dată, ne-am trezit în fața unor situații pe care nu le-am „despicat pe toate părțile. Dar când ești tănăr, deciziile vin uneori mai ușor. Dar după 30 de ani îți calculezi cu grijă pașii și cum să te organizezi, care îți sunt resursele și, mai ales, prioritățile. Iar pentru femeile concentrate până acum pe carieră, apare din nou în prim plan rolul de părinte și întrebarea dacă sunt pregătite.

A fi sau a nu fi mamă?

Școlarizarea și apoi cariera, în zilele noastre, ajung să fie priorități. Avem o sumedenie de modele ale unor femei care au investit în formarea profesională și pe care avem motive să le admirăm. Se poate întâmpla, prin urmare, să alegem cariera, să investim toate resursele de care dispunem în această direcție și să ne gândim că va veni și momentul potrivit pentru „restul. Anii trec, ne evaluăm mereu situația de viață, și apare întrebarea: „Când este momentul potrivit?.

Familia pornește de la cuplu. De la un potențial tată și o viitoare mamă, care decid că o conviețuire le priește. Poate căsnicia și-a mai pierdut din valoarea de odinioară, dar ea rămâne cuplul legat, dispus să își asume responsabilități împreună.

Iar dacă partenerul ideal pentru acest rol apare când avem peste 30 de ani sau dacă ne-a fost alături și ne-a înțeles prioritățile până acum, este normal să vină vremea să ne dorim o completare a familiei sau o reafirmare a ceea ce împărțim. Sentimentele materne își pot găsi eli­berarea când simți că lângă tine îl ai pe tatăl viitorului tău copil. Când ai liniștea că este partenerul lângă care poți să îți asumi responsabilități și griji în plus, poți spune „a venit momentul. Este un confort care pune în umbră grijile de genul „mai am oare disponibilitatea necesară?.

Temeri, întrebări

Putem să ne dorim cu adevărat un copil, dar să simțim că este o responsabilitate care ne copleșește. Pentru că un copil înseamnă să treacă pe planul doi cariera pentru care ai muncit atât. Perioada de stat acasă cu copilul te poate desprinde de ritmul cu care ai reușit să te afirmi până acum.

Un copil înseamnă și renunțarea la un anumit ritm, în care ai avut libertatea de a-ți investi timpul în ceea ce îți face plăcere. Azi, femeile mai vor (și) călătorii, sociailizare, răsfăț. Își asumă un stil de viață complex. Vremurile în care o femeie se simțea împlinită doar prin rolul de mamă și soție sunt depășite. Alternativa ar fi să nu renunți la muncă sau la micile plăceri, întrucât se tot afirmă sus și tare că femeia actuală are grijă de casă și de copil, de carieră și de ea însăși.

Să fie acesta un mit sau o realitate? Dacă nu îți neglijezi ser­viciul, înseamnă să rupi din timpul petrecut cu copilul și, prin urmare, neglijarea celei mai importante ființe din viața ta. Iar „câte puțin din fiecare în cazul acesta poate însemna „totul prost. Așadar, va trebui să fii pregătită să dai un pas înapoi în fața carierei sau a stilului de viață cu care te-ai obișnuit și să spui cu sufle­tul deschis: acum am alte priorități. O vorbă spune că „numai moartea este definitivă, orice altceva se poate îndrepta, schimba, ajusta. Așadar, te poți liniști că o carieră o poți relua, pe când formarea copilului tău ai șansa să o faci o singură dată.

Atunci când sufletul îți spune că ți-ai dedicat anii lucrurilor care, pe rând, ți-au fost priorități, și instinctul tău te cheamă spre maternitate, atunci vârsta biologică nu mai reprezintă un impediment. Cristina S., redactor sef, mărturisește: „L-am avut pe Theodor la 38 de ani. L-am așteptat mult și l-am dorit până la suferință. Ziua în care l-am născut a fost cea mai… ciudată din viața mea. Încercam să mă port normal, încercam să nu-mi ies din fire, dar nu reușeam.

Eu nu spun niciodată că aceea a fost cea mai fericită zi, ci cea mai neobișnuită. A fost mai presus de fericire. Am plâns, pentru că rolul de Dumnezeu e greu: nu poți rămâne indiferent atunci când dai viață! Nu poți spune: sunt fericit și atât. Ci… sunt Dumnezeu! Apoi l-am adus acasă. Și am plâns de teamă! Ce se va întâmpla de acum încolo? Am vrut să-l alăptez și am și făcut-o timp de 8 luni. M-am simțit ca o masă întinsă în fiecare zi. Pe mine iar mă încerca miracolul. Dar plânsul lui de început de viață, programul infernal la care am fost supusă în primele trei luni, lipsa de ajutor din partea cuiva care mai trecuse prin asta și, mai ales vârsta, și-au spus în final cuvântul. M-a copleșit oboseala la un moment dat și mi-a dispărut răbdarea.

În cazul meu, însă, nu știu dacă e vorba doar de vârstă. Ca să fiu sinceră, nu cred că am avut răbdare niciodată… Virtutea asta mi-a lipsit. Dar ceea ce vreau să spun este că am plătit tumultul tinereții cu oboseala de a fi mamă târziu. Am înțeles acum, dar la ce îmi mai folosește(?), că mamă trebuie să fii pe la 25, 30. Și după e bine, dar e mai greu: nu mai ai răbdare, nu mai știi să te joci, nu mai ai timp pentru asta, iar viața ta are deja un curs prestabilit… Cum să-l mai strici? Unde să mai bagi leggo, playmobil sau plastilină? Cu toate acestea, copilul meu e rațiunea mea de a fi. Singurul meu regret este că atunci când el va avea 18 ani, eu voi împlini 56. Dar asta mă ambiționează să arăt bine și atunci. Iar azi nu mai concept viața fără fiul meu. Parcă a fost cu mine dintotdeauna și știu sigur că voi fi alături de el mereu.