„Da eu nu sunt obosit! Ce sa fac eu cu vacanta mare? Toata lumea merge in continuare la serviciu, eu nu. Amintirile ma rascolesc…”
Mi-e dor de copii, de Doamna, de diminetile racoroase cand ma grabeam sa ajung intr-un suflet in clasa, sperand ca nu au inceput inca lectiile si ne mai putem juca putin, cu gandul la avionul din Lego pe care l-am facut si l-am indesat in cutia de pe raftul cu jocuri de constructie, de emotiile cand Doamna zicea gata, strangem jucariile, pentru ca nu stiam ce urmeaza sa ne mai arate, ce urmeaza sa facem.
Mi-e dor de raftul cu creioane si carioci aliniate frumos in borcanele cu numele fiecaruia – raftul acela avea borcane cu numele tuturor copiilor, dar parca de fiecare data imi placea sa vad si numele meu acolo – de parca eram o persoana foarte importanta.
Mi-e dor de pauza de masa, cand, chiar daca nu prea ti-e foame, vezi ca toti mananca si mancarea pare mai buna decat acasa. De panoul mare cat un perete, pe care Doamna pune lucrarile noastre si le evaluam la sfarsit – cand astepti cu emotie sa-ti laude lucrarea.
Si de Doamna imi e dor, pentru ca in fiecare dimineata ne zicea buna dimineata si zambea asa frumos… Cand aveam o problema, ne mangaia si ne intreba ce avem.
Ce mai, era buna si frumoasa. Mi-e dor de plimbarile cu clasa la teatru, in parc, la muzeu – ce ne mai distram, chiar daca mai fuseseram si cu mami, tati, bunica. Era mult mai dragut cu colegii.
Singurul care se bucura ca a venit vacanta de vara e baietelul acela plangacios, care zice mereu ca vrea la mama, sau fetita aia pe care o tine acasa bunica ei de cate ori i se pare ca ar fi vreunul dintre noi bolnav. Ei nu stiu ce inseamna sa fii „gradinitar, fiindca mai mult au stat acasa.
Daca cel mic nu este trist la sfarsitul anului scolar, inseamna ca nu s-a legat foarte tare de colegi.
Citeste continuarea pe pagina urmatoare: 1 2