A nascut in timp ce era in coma. Povestea uimitoare a unei nasteri

Imaginat-va cum ar fi sa te trezesti intr-o zi si sa afli ca ai dormit timp de 45 de zile. Ca in acest timp ai trecut prin 4 interventii chirurgicale, ca te afli intr-un alt spital decat in cel in care iti amintesti ca ai intrat si ca, bebelusul tau, despre care stiai ca se afla la tine in burtica in saptamana 25 de sacina, acum are deja o luna de cand s-a nascut.

Imaginati-va toate astea si faptul ca nu poti vorbi, nu poti merge si nici marcar nu te poti sterge singura. Stiu ca suna ca o telenovela de prost gust insa in urma cu 3 ani, asta era realitatea mea, asta era viata mea.

Pe 20 decembrie, 2013 eram in saptamana 25 de sacina cand m-am imbolnavit grav. Abia ma puteam ridica din pat, avea febra mare si frisoane. In prima faza mi-am sunat medicul ginecolog si o asistenta cu care am vorbit mi-a spus sa stau cuminte in pat si sa „transpir raceala”. Insa cateva zile mai tarziu tot rau ma simteam si deja pierduse destul de mult in greutate. De aceasta data, medicul ginecolog mi-a spus sa merg de urgenta la spital.

Asa ca am mers la spitalul din Staten Island unde am fost interbata si unde mi s-a spus ca am pneumonie. Inca imi amintesc ca le spuneam ca imi doresc foarte tare sa pot fi acasa de craciun, sa pot petrece sarbatorile alaturi de sotul meu Scott si Christopher, fiul nostru in varsta de 5 ani.

Insa, 3 zile mai tarziu eram in ca internata cu sanse extrem de mici de a pleca acasa prea curand.

Ultimul lucru pe care mi-l amintesc este ca pe 23 decembrie i-am trimis lui Scott un mesaj in care i-am scris: „Te-au sunat?” iar el mi-a raspuns „Da, sunt pe drum”.

Asta este ultimul lucru pe care mi-l amintesc. Cand m-am trezit era 5 februarie 2014.

Acea zi inca este destul de plina de goluri de memorie. Imi amintesc ca medicii m-au intrebatd aca stiu cine este Scott si le-am raspuns ca da. Apoi  m-au intrebat daca stiu in ce luna suntem iar eu le-am spus ca ianuarie, iar apoi m-au intrebat daca stiu unde sunt iar eu credeam ca inca sunt la Staten Island. Nu aveam nici cea mai vaga idee ca am fost transferata de urgenta in Manhatten in unul din cele mai bune spitale din tara.

Apoi m-au intrebat daca stiu ca fiul meu s-a nascut si le-am raspuns ca da, desi, sincer nu stiu de unde sau cum am stiut asta.

Am aflat apoi ca fiul meu Scotty s-a nascut la 28 de saptamani de sarcina, prin operatie cezariana pe 8 ianuarie 2014, la 2 saptamani dupa ce am fost intubata si am fost indusa in coma.

Scotty a fost botezat dupa tatal sau care este pompier desi nu ne-am hotarat la acest nume atat de usor. Vorbisem putin despre asta inainte sa ma imbolnavesc insa mai aveam inca multe variante de nume care ne placeau si nu ne hotarasem.

In cele 45 de zile in care m-am aflat in coma, sotul meu si-a impartit timpul intre spitalul in care ma aflam eu si spitalul in care se afla Scotty, care se afla peste drum. A tinut chiar si un jurnal cu tot ce mi s-a intamplat in acest timp, cu bune si cu rele.

Acest jurnal m-a ajutat sa inteleg cat de aproape am fost de moarte. Scott nu a vurt sa lase pe nimeni sa il ia in brate pe Scotty, in afara de mine, a vrut ca eu sa fiu prima asa ca la cateva ore dupa ce m-am trezit din coma, medicii au facut tot ce au putut ca eu sa imi cunosc fiul.

Acea amintire este inca vie: o echipa mare de medici si asistente care au avut grija de noi in aceste 2 luni au adus langa patul meu un incubator in care se afla un pui de om. Abia ma putea misca insa mi l-au pus in brate.

In acel moment am fost coplesita de un val de emotii, eram fericita insa acelasi timp nu voiam decat sa se sfarseasca o data acest cosmar prin care trecusem.

Pe masura ce zilele treceau, am amflat si am inteles despre cosmarul pe care il traisem.

In Decembrie mi s-a spus ca pneumonia s-a transformat in sindrom de detresa respiratorie acuta, care in general este o condamnare la moarte. Insa in ajunul craciunului, medicii i-au spus sotului meu ca ei au facut tot ce puteau pentru mine ca si singura mea sansa de supravietuire era sa ma transfere in Manhatten, si sa fiu contectata la un aparat numit ECMO, despre care am aflat ca este un aparat ce functioneaza ca un plaman artificial care le da plaminilor naturali sansa sa se vindece. Acesta a fost aparatul care mi-a salvat viata.

O data ajunsa la spitalul din Manhatten, medicii au descoperit cauza reala a starii mele. Contactasem virusul gripei porcine.

Medicii au fost extraordinari iar fiul meu este un copil sanatos. Cat despre mine, aproape mi-am revenit la normal dupa 2 ani. Cicatricile imi amintesc mereu cat de aproape am fost de moarte iar acele 45 de zile pe care le-am pierdut continua sa ma bantuie.

Adevarul este ca am si zile bune dar si zile proaste insa una peste alta sunt recunoscatoare ca sunt in viata si ca si fiul meu Scotty este sanatos. Spun cu mandrie ca anul 2016 ne-a adus un alt miracol, pentru ca pe 25 mai a venit pe lume fiica noastra Madison.

Sursa: babble.com
Foto: shutterstock.com; Facebook