Mi-e dor de soția mea

În spatele fiecărei căsnicii aparent fericite se ascund multe cuvinte nespuse, doruri neîmplinite, dorințe nepronunțate de mult prea mult timp, ritualuri (să zicem) liniștitoare, dar uneori extrem de plictisitoare. Iată o poveste-exemplu…

Numele meu este Mircea. Eu și soția mea, Adelina, împărțim aceeași casă și același pat. Ne sărutăm de „la revedere dimineața și de „bun venit seara cu așa o „regularitate ritualistică încât, dacă sărim peste un sărut, mă tem că este semn de ghinion. Ne spunem unul altuia lucruri, nu avem discuții dramatice, avem o căsnicie caracterizată prin afecțiune și respect, care pare suspect de armonioasă în comparație cu cele ale majorității prietenilor noștri.

Dar, cumva, în ultimii șapte ani – de când s-a născut fiica noastră, în nebunia alăptării, colicilor, schimbării scutecelor, plimbărilor prin parc, vizitelor la medic, drumului la grădiniță –, ne-am cam lăsat unul pe altul de izbeliște și parcă ceva din relația noastră s-a pierdut… Nu pierdut în sensul de stricat, ci în acel sens dureros de a fi ignorat, pierdut din vedere, ca și cum nu ai fi acolo.

Ne-am cunoscut cu 12 ani în urmă, la o petrecere între studenți. Când am văzut-o, mi s-a părut a fi cea mai frumoasă femeie din lume și mi-o amintesc și acum stând în fața mea, eu în cercând, stângaci, să o fac să râdă. Parcă râdea cu tot corpul, cu poftă, cu sete.

Ne-am mutat repede împreună, ne-am căsătorit, am cumpărat un apartament. Am avut și am pierdut slujbe, am avut bani, dar am trecut și prin crize financiare, depresii, o mică problemă cu băutura, probleme de fertilitate – toate ne-au apropiat și mai mult. Și am devenit și părinți, șocați parcă de uriașa responsabilitate și obligație care vine odată cu acest nou rol.

Suntem tot împreună – ca loc –, însă avem mai puțin timp pentru noi, mai puțină energie. Corpul Adelinei este de atunci în stăpânirea fiicei noastre: mâinile ei o spală, o mângâie, gura ei spune cântece și poezii pentru copii și pune sărutări pe obrăjorii copilului, nu mai este frumoasa gură a soției mele care se însenina în zâmbet când mă vedea… Ne îmbrățișăm pe furiș, să evităm privirile dezaprobatoare ale fiicei noastre, cum că nu o luăm și pe ea în acea îmbrățișare, nopțile noastre de soț și soție sunt rare. Unde am greșit, ce s-a pierdut? Îmi este dor de soția mea…

Câteva clipe de dragoste vie pot fi începutul aducerii aminte a ceea ce a fost odată și nu a dispărut…

• Amintiți-vă de toate lucrurile care vă făceau fericiți la începutul relației voastre și începeți să le retrăiți prin a vi le repovesti.
• Reamintește partenerului ce admirai la el/ea cel mai mult la începutul relației, prin ce te-a cucerit și spune și prin ce te face să îl admiri acum.
• Spune-i partenerului că îți dorești foarte mult să mai faceți împreună ceva din ce făceați înainte – râsul, bătaia cu bulgări, excursiile, discuțiile de noapte.
• Planificați-vă urgent un „weekend egoist, în care să retrăiți, lipsiți de griji, nopți și zile ca cele care v-au determinat să decideți a rămâne împreună.

Unde e acel ceva al nostru?

Ce s-a pierdut este acel ceva, poate egoismul de a fi unul al celuilalt, care îi aduce pe cei doi parteneri împreună, acel ceva ce le aparține doar lor, acel ceva care nu trebuie împărțit cu nimeni altcineva, nici cu copilul. A fi adult, a avea o familie, copii, a fi responsabil – toate aceste lucruri ajung să ne facă să ne simțim vinovați dacă ne mai dorim acel ceva care ne-a adus și ne-a ținut împreună la început, când eram doi nebuni îndrăgostiți. Unde sunt hoinărelile fără rost, mână în mână, glumele numai de noi doi înțelese, râsul? Oare au dispărut? Oare este un egoist acest soț căruia îi este dor de soția lui?

Dacă soții se schimbă, nu ar trebui ca și dragostea să se schimbe? Cu această schimbare se pierde ceva? Sau pierdem noi ceva din vedere? Parcă așteptăm ca ceva să se întâmple de la sine în loc să facem noi să se întâmple acel ceva – miracolul de a fi din nou doi tineri nebuni îndrăgostiți.

Dragă „tati, îți mărturisesc că nu ești singurul căruia îi lipsește strălucirea lipsită de griji a primilor noștri ani. Numai că tu pari mai speriat ca mine de această constatare. Iată ce îți propun:

• Ocazional, spune-mi că sunt frumoasă și că îți mai place râsul meu.
• Ca să am timp de respirat seara cu capul pe umărul tău, ajută-mă la treburi!
• Atunci când ți se face mai dor de mine, cea de atunci, ia-mă în brațe strâns.
• Din când în când, organizează surprize pentru doi și găsește, temporar, babysitter.
• Nu te mai supăra atunci când adorm pe canapea: trezește-mă în sărutări!
• Și niciodată nu uita, dragă tăticule, că ești marea și singura mea iubire…