Mi-am plesnit copilul și nu cred că am greșit

De multe ori copiii te scot pur și simplu din minți și mulți părinți își pierd cumpătul ajungând să le dea neastâmpăraților o palmă la fund, pentru că pur și simplu altă soluție nu mai găsesc. Părerile privind acest mod de a educa un copil sunt însă împărțite.

Mereu am considerat că părinții care își plesnesc copiii fac parte din două categorii- părinți atei care își abuzează copiii și părinți prea religioși care își abuzează copiii, susține mama unui băiețel.

Mulți dintre atei consideră că este bine să facă acest lucru pentru că și părinții lor au făcut la fel. Acest argument este inevitabil urmat de 'și uite ce bine am ajuns. Sunt ok și copiii mei vor fi ok'.

Nu am avut niciodată curaj să le zic asta, dar de multe ori mi-aș fi dorit: 'Da, văd cum ai ajuns. Ai ajuns să fii un nemernic care își abuzează copilul'. Totuși îmi dădeam ochii peste cap și plecam mai departe, simținându-mă superioară și fiind convinsă că eu voi fi un părinte mai bun decât cel din fața mea. Eu voi folosi logica și tehnici de liniștire și copilul meu nu va trece niciodată prin momente de confuzie din cauză că a fost lovit de o persoană pe care o iubește.

Nici pe cei religioși care îți spuneau citate din Biblie ca argument pentru faptul că își lovesc copiii nu i-am suportat. Nu am putut nici măcar să ascult cum Dumnezeu spune că trebuie să folosim rodul disciplinei, în caz contrar copiii noștri vor fi ispitiți de natura lor păcătoasă când vor crește.

Nici acestora nu le-am țipat în față ceea ce gândeam, dar în mintea mea o făceam: 'Cred că glumești! Cum ar putea un Dumnezeu iubitor să-ți spună să-ți abuzezi copilul? Mi-e clar că și tu ai fost prea ispitit de natura ta păcătoasă!'.

Apoi am rămas și eu însărcinată.

Hormonii m-au transformat într-o femeie care spunea orice gândea. Am fost convinsă că un pahar de vin îi face un rău iremediabil copilului, la fel ca nitrații, peștele crud și lactatele nepasteurizate. Eram foarte vocală în ceea ce privea convingerile mele și cel mai des mi le strigam în fața cumnatei mele. Îi țineam predici nesfârșite despre cât de nocivă poate fi chiar și o palmă la fund pentru un copil. Ba chiar o bombardam cu link-uri către articole pe această temă. Nu făceam altceva decât să-i arăt ce mamă rea este.

Apoi copilul meu s-a născut.

A avut colici încă din primele zile. Pe măsură ce a crescut plânsetele nesfârșite s-au transformat smiorcăieli nesfârșite. Era neobosit. Mazărea era prea verde, cerealele prea reci sau prea calde, pijamalele incomode, cu mâneci prea lungi, iaurtul era prea iaurt… Nimic nu a fost vreodată pe placul lui.

După lunga perioadă de smiorcăieli a venit cea în care a devenit extrem de încăpățânat. Și ăsta este un mod frumos de a mă exprima.

Am încercat să-i explicăm frumos de ce nu e bine să ia pisica de coadă și să dea cu ea de pământ. A început să râdă.

Am încercat să-l încurajăm când făcea lucruri bune, de exemplu atunci când își bea laptele în loc să-l verse pe covor. Zâmbea și în timp ce se uita la mine mi-l vărsa în pantofi.

Am încercat să-i arătăm în mod natural ce consecințe au faptele lui- de exemplu dacă nu vrea să-și ia haina, îi va fi foarte frig. Tot eu eram cea care ceda. Nimic din ceea ce am încercat nu a mers cu el.

Apoi, într-o bună zi, m-a plesnit peste față.

În acel moment eu am devenit părintele care își lovește copilul din cea de-a treia categorie, alta decât cele două pe care eu le-am enumerat mai sus. 'Părinți care nu au altă soluție să-și disciplineze copiii decât prin metoda prin care alte milioane de generații înaintea lor au făcut-o'.

Toate convingerile mele despre sistemul de creștere și educație a unui copil care se folosește de iubire și logică și dreptul de a alege s-au evaporat într-un minut. În acel moment i-am dat o palmă puternică la fund. Nu m-am certat cu el, nu am negociat, nu am folosit cuvinte complicate. I-am spus simplu: 'Nu vei mai da niciodată în mama, este lipsă de respect.'

A plâns. Cu lacrimi de crocodil. A fost uimit și speriat. Și eu eram la fel. Am încremenit o perioadă. Apoi i-am explicat că asta nu înseamnă că nu îl iubesc. I-a trecut în următoarele două minute.

Nu i-am frânt spiritul, iar el este în continuare un copil încăpățânat. Dar este un copil încăpățânat care se gândește de două ori înainte de a face ceva.

Acum nu mai cred că părinții care dau o palmă copilului îl abuzează. Acum cred că acei părinți sunt disperați.

Sursa: scarymommy.com