Poţi alege să stai în concediu postnatal sau să te întorci la muncă după doar câteva luni de la naştere, chiar nu contează… Indiferent de situaţie, te poţi trezi că ai acasă un bebeluş care pur şi simplu nu poate trăi fără tine.
Primul gând care apare în mintea mamei al cărei bebeluş este prea legat de ea, care nu vrea să stea decât cu ea, este „ce mă fac, nu voi putea niciodată să îl desprind de mine, „este prea ataşat de mine.
Şi astfel, neliniştea mămicii se transformă în anxietate, mama este foarte agitată, se enervează sau plânge când cea mai mică încercare de dezlipire de copil eşuează.
Separarea se poate produce uneori brutal, mama lăsând copilul pur şi simplu cu altcineva, însă la ea va începe să apară sentimentul de vinovăţie, şi copilul îşi va accentua neliniştea simţind neliniştea mamei. Ca urmare, şi mama şi copilul vor suferi în egală măsură.
Teama de separare reprezintă un comportament firesc, comun majorităţii copiilor, chiar din primul an de viaţă.
Ce se întâmplă de fapt?
Oare este o greşeală de educaţie, îl răsfăţăm prea mult dacă stăm mereu cu el, dacă îl ţinem prea mult în braţe? Oare are copilul o problemă? Se pare că nu. Bebeluşii tind să se „agaţe de mamele lor fără a avea de fapt o problemă reală legată de separarea de ele.
Este un comportament normal, chiar dacă epuizant pentru mamă. Este posibil să apară chiar şi bine-cunoscuta „anxietate de separare atunci când abilităţile motorii ale copilului încep să se dezvolte (mersul în patru labe sau în două picioare).
Se pare că această anxietate de separare apare odată cu conflictul între dorinţa de a se îndepărta de adulţi, pentru a explora mediul, şi inabilitatea mentală (sistemul nervos imatur) de a face faţă acestei separări, de a o suporta. Este ca şi cum picioruşele spun „hai, mergi şi explorează, iar mintea spune „nu te duce, că intri în bucluc.
Cum trebuie să ne comportăm
Şi atunci e mai bine să fim mai distanţi cu copilul, să nu îl mai ţinem în braţe, să se obişnuiască cu distanţa fizică şi afectivă faţă de adult?
Nu. Studiile clinice arată că bebeluşii care au fost „ataşaţi de părinţi, mai „lipiţi de aceştia devin mai târziu mult mai siguri pe ei şi mai independenţi decât cei care au avut părinţi mai retinuţi în a-şi arăta afecţiunea.
Se pare că aşa-zisa dependenţă de părinţi din primul an de viaţă este o premisă pentru a avea ca adult relaţii calde şi durabile.
Acest lucru nu înseamnă că trebuie să cădem în extrema cealaltă: să răsfăţăm bebeluşul, acesta devenind dependent de prezenţa maternă sau paternă.
Un motiv al apariţiei anxietăţii de separare este nivelul de dezvoltare a intelectului: pâna la 10-12 luni, copilul nu este capabil mental să facă diferenţa între ceea ce nu vede şi ceea ce nu este prezent.
Pentru el, ceea ce nu se vede nu există. De aceea, ieşirea mamei din câmpul vizual este echivalentă cu dispariţia ei.
Pentru a educa această abilitate de a conştientiza prezenţa cuiva, chiar dacă acea persoană nu este prezentă în faţa ochilor, joacă împreună cu copilul un fel de „v-aţi ascunselea, „cucu-bau, strigându-l de după canapea, dulap, şi stimulându-l să privească sau să meargă unde se aude vocea.
Încearcă să-i vii în ajutor
Iată cum putem ajuta copilul să se desprindă fără traumă de mămica lui şi să evolueze lin în noile stadii de dezvoltare a independenţei sale:
Vei avea un copil anxios, dacă:
Foto: shutterstock.com