A se culca devreme, a manca mancare sanatoasa – iata ce lucruri frumoase ar vrea parintii de la copiii lor, numai ca dumnealor, copiii, nu sunt intotdeauna de acord.
Cand la cele mai bune intentii ai parte de raspunsuri obraznice, crize de nervi, lacrimi, e normal sa iti vina sa iti iei campii sau pur si simplu sa renunti.
Daca in acele clipe cineva iti spune: „Negociaza, draga, cu copilul, iti vine sa i-l pui in brate ca sa negocieze acel cineva cu neamul lui cu tot. Numai ca, daca ajungi la astfel de stari, inseamna ca e prea tarziu – nu atunci se negociaza.
Adica nu dupa ce ai pierdut razboiul, caci aceea nu este negociere, este capitulare, este disperare. Negocierea presupune parteneri pe pozitii (relativ) egale si se face inainte de razboi, in cel mai rau caz – dupa. Cum sa negociez cu un copil? Eu sunt parintele! El trebuie sa faca ce spun eu. Pe bune?! Si? Ai reusit? Daca da, invata-ne si pe noi.
Se pare ca parintii, de cele mai multe ori, se autoinclud (uneori aceeasi persoana poate trece de la o categorie la alta) in doua categorii de negociatori. Prima categorie – „durii – ii cuprinde pe cei care stabilesc pedepse stricte pentru incalcarea regulilor si le aplica indiferent de context, copiii acestora reactionand la regulile lor prin incalcare si retragere emotionala.
Cealalta categorie, prin opozitie, ar trebui sa se numeasca „flescaitii, dar sa le spunem politicos „inconsecventii, care se cred „duri ca stabilesc si ei niste amarate de reguli, dar intaresc la copilul lor comportamentele negative facand concesie dupa concesie fix la regulile stabilite de ei.
Poate de teama de a nu mai fi iubiti de propriul copil pentru ca ii impun sa faca lucruri, sau de teama de confruntare, de teama de a se impune in general, ajung sa devina extrem de permisivi.
Copiii lor raspund acestui comportament prin esecul de a invata care ii sunt limitele si lipsa de respect fata de sentimentele si nevoile celorlalti.
Dar mai sunt si cazuri (nu foarte numeroase, din pacate!) care au invatat sau s-au nascut cu tehnicile de negociere „in sange si care, cu un comportament centrat pe relatie, reusesc sa construiasca intre ei si copiii lor o relatie bazata pe incredere, de natura sa intareasca legaturile din familie.
Cum reusesc ei? Evitand tactica bazata pe forta (amenintari, urlete, bataie), evitand sa faca concesii inutile si angajandu-se alaturi de copiii lor in rezolvarea problemelor aparute. Astfel de parinti nu se prefac ca ar putea evita conflictele si nici nu isi domina copiii.
Accepta conflictul ca pe o situatie de invatare pentru ambele parti, care nu sunt in opozitie, ci in postura de cooperare. Ei isi pregatesc copiii pentru a rezolva conflicte si pe viitor, nu ii invata sa se lase calcati in picioare si nici ca forta este cea care hotaraste de partea cui este dreptatea.
Parintii care stiu sa negocieze au grija:
Ei se pun in locul copilului si incearca sa anticipeze emotiile acestuia inainte de a reactiona. E simplu sa urli la un copil care, la 6 ani, vine de la gradinita plin de murdarie pe hainele noi, dar, daca te pui in locul lui si constientizezi jena, frica, incerci sa afli cum de a fost posibil accidentul, vei afla ca urletele tale au fost inutile si chiar dureroase;
Din pacate, putini parinti asculta cu adevarat, ei pandesc in vorbele copilului pretexte de moralizare sau sunt preocupati de cu totul altceva. Ascultarea activa nu inseamna sa dai tu solutii sau sa emiti judecati asupra a ce spune celalalt;
Inainte de toate, stabiliti ce nu se negociaza
Text: Cristiana Haica; Foto: Dreamstime.