Divorţăm sau rămânem împreună?

E un lucru ştiut că rata divorţurilor e în creştere. Statisticile nu dau însă o imagine a suferinţei din spatele cifrelor şi nici a motivelor reale pentru care căsătoriile se destramă. Află câteva explicaţii ale psihologului.

După şase ani de căsnicie, Lia se trezeşte cu o cerere de divorţ din partea soţului ei. S-au căsătorit când amândoi aveau 34 de ani – destul de maturi -, au împreună un băieţel şi o casă superbă. Lia a tot tăcut când nu i-a convenit ceva la soţul ei, l-a înţeles, poate prea mult, şi şi-a oferit singură motive sau le-a „înghţtit” pe ale lui: „sunt obosit”, „am de lucru”, „vreau să văd meciul” etc.

Lia a stat acasă până a împlinit copilul doi ani, iar acum soţul ei îi reproşează asta şi multe alte nimicuri. În cele din urmă, s-a dovedit că el îşi dorea doar libertate şi o dragoste cu năbădăi, deşi acum şase ani voia linişte, o căsnicie paşnică, un copil, o tihnă domestică. Lia plânge acum zi şi noapte.

Nu înţelege ce i se întâmplă, de ce soţul ei nu o mai place; nu este genul de femeie sofisticată şi nici nu ştie cum ar putea fi altfel decât este şi a fost mereu. A trăit şi trăieşte prin şi pentru soţul ei şi familia lor. Nici nu-şi imaginează viaţa altfel decât aşa. I-ar ierta orice, oricând.

Ea l-a înţeles mereu, a tăcut mereu şi i-a gătit mereu mâncarea recomandată de nutriţionistul lui. Nici măcar nu are o dorinţă proprie, autoadresată şi exclusivă; ea nu ştie să-şi dorească, ea ştie să dorească, să viseze pentru familia ei; ea, dacă se întâlneşte cu peştişorul de aur, îl roagă ceva pentru EL, soţul, sau pentru EI trei. Nu ar şti ce să-i ceară doar pentru EA!

E etic ca, după 10 ani de căsnicie, sau chiar doi ori 50, să vii şi să spui: „Îmi pare rău, eu mă retrag”? E corect să dai un ultimatum de unul singur? E cinstit să nu cauţi „buba” şi să salvezi ce ai? Mă gândesc că oricine are suişuri şi coborâşuri într-o relaţie, fie ea chiar şi de prietenie, însă asta nu înseamnă că la primul semn de dezechilibru pui punct şi pleci.

Divorţul părinţilor îi poate afecta profud pe copii. Înainte de a lua această decizie, asigură-te că ai făcut totul pentru a-ţi salva căsnicia.

Divorţ după 14 ani de căsnicie
Mioara este o tipă cochetă, blondă, înaltă şi subţire, cu greu îi dai 38 de ani. Are impreună cu Mihai o fată de 10 ani şi o căsnicie de 14 ani. Mioara câştigă mai puţin decât soţul ei şi fiecare depunea în contul casei un cuantum din salariul câştigat; sigur că, în timp, această diferenţă a devenit subiect de discuţii între ei.

Motivele au fost puţine la început, dar apoi s-au înmulţit, încât nici nu mai conta numărul şi importanţa lor. La un moment dat, Mioara a ales să încerce viaţa alături de un alt bărbat. Nu a regretat, dar nici problemele de acasă nu s-au rezolvat, dimpotrivă, parcă îşi vedea cu alţi ochi soţul, căsnicia, chiar casa. I-a trecut prin cap să divorţeze, dar pentru că aveau un copil împreună şi pozau drept o familie ideală în afara casei, nu a făcut-o.

Doi ani mai târziu, în Ajunul Crăciunului, a găsit în cutia poştală cererea de divorţ din partea soţului ei. A fost şocată, furioasă, frustrată, indignată şi apoi, un an mai târziu, resemnată. Ambii au aproape 40 de ani, sunt la mijlocul vieţii şi s-au trezit „liberi”. Se întreabă fiecare, în propria oglindă: „Şi acum ce urmează?

De ce divorţează bărbaţii?
Amanta sau „cealaltă” femeie care apare în viaţa unui bărbat este ca un spectacol la care te duci îmbrăcat frumos, te aştepţi să te simţi bine, relaxat – şi chiar aşa se şi întâmplă -, apoi vii acasă şi te miri că intri în viaţa reală şi te nemulţumeşte că nu se continuă „spectacolul” interactiv la care tocmai ai fost şi protagonist, şi spectator, dar mai ales atât de aplaudat.

Bărbaţii uită sau nici nu le trece prin minte că fiecare amantă se transformă într-o zi în nevastă. Dar acum ea îl aşteaptă pe el, bărbatul căsătorit, cu rate la bancă şi copii la şcoală, îl întâmpină proaspăt aranjată, iubitoare, gata să-l înţeleagă, să-i admire calităţile şi să se mire cum de nevasta nu vede cât de special este.

Nu-i umple capul cu problemele ei, nu pentru că ele nu ar exista, dar ea vrea cu tot dinadinsul să îl cucerească pe el, bărbatul altei femei. Amândurora li se pare că s-au îndrăgostit şi că toată lumea e împotriva lor şi a iubirii lor sincere şi dezinteresate; brusc, devin nişte neînţeleşi.

Amanta nu ştie ori n-a apucat să-l vadă pe iubitul ei căsătorit când e obosit şi nu are puterea necesară să facă duş, culcându-se lângă ea mirosind a transpiraţie şi sforăind de se cutremură patul. Nu are cum să ştie dacă îi miros picioarele sau nu, căci el vine mereu parfumat şi aranjat la patru ace – doar aşa te duci la o întâlnire, nu?

Nu ştie cum e să fie bolnav, nu l-a ţinut niciodată de cap când a vomat, sau să fie lângă el când are diaree, nu-i face niciodată un ceai, nu pune ceasul să sune la şase ore să-i dea antibioticul, nu se îngrijorează pentru el dacă îi ies analizele prost şi nu are grijă ca mâncarea pe care i-o pregăteşte să nu fie prea sărată sau să aibă suficiente fibre, ca să nu se îngraşe.

Amanta îl vrea pe el aşa, elegant, june-prim, şarmant, mereu cu o glumă potrivită şi gata să-i deschidă portiera maşinii. Ea ştie, de cele mai multe ori de la el, o poveste tristă despre căsnicia lui, care e aproape să se destrame căci nevasta nu-l înţelege, aşa că ea se oferă să îl înţeleagă oricând şi oriunde. Atribuţiile lor sunt simple: el vine la ea cu flori, bomboane, o sticlă de vin şi eventual un card, ea îl aşteaptă aranjată şi dispusă să-l susţină moral.

Ea, amanta, nu are de făcut teme cu copilul, nu aleargă bezmetică între serviciu şi grădiniţă, nu are de pus murături, nu are de achitat întreţinerea, nu-l trimite să ducă gunoiul şi nu-i reproşează ca şi-a lăsat şosetele sub pat! Pe de altă parte, nici el nu ştie cum este să fie ea, amanta, bolnavă, să aibă o hemoragie ori să fie îngrijorată de o anumită problemă.

Nu ştie cum se poartă amanta în societate, căci se presupune că cei doi se ascund de ochii lumii, vor să fie doar ei doi. Nu ştie cum ar arăta ea, actuala femeie a visurilor lui, după nopţi de nesomn şi grijă la capul copilului, n-are idee că nu este nimic sexi să tot discuţi despre rate, cheltuieli şi alte probleme administrative – astea sunt atributele unei neveste obosite, stresate şi care tot timpul te solicită să faci ceva pentru casă, pentru familie… Cum să nu îl irite la culme diferenţa atât de evidentă între cele două femei?

O relaţie-spectacol
Îţi mai aminteşti cum era când chiuleai în liceu sau la facultate? Era de-a dreptul euforic să bei o cafea în timp ce alţii rămâneau la ore. Făceai ceva interzis şi te simţeai bine. Cu toate astea, deşi toţi am chiulit, am avut înţelepciunea să ne întoarcem la şcoală, căci dacă am fi băut doar cafele în baruri, n-ar fi avut sens chiulul. Cam aceleaşi senzaţii ţi le oferă şi infidelitatea.

Nici bărbatul şi nici amanta lui nu sesizează elementul „spectacol” al relaţiei lor. Ei cred că viaţa lor împreună se reduce la cele câteva ore sau zile petrecute unul alături de celălalt, furate de la familie şi de la job. Însă nu văd dincolo de „spectacol”. Ca să fiu mai clară, eşti de acord că, atunci când mergi la operă sau la teatru, te îmbraci altfel decât când mergi în parc sau când stai în casă?

Speri că vei petrece un timp plăcut şi aşa şi e. Cei care îţi oferă spectacolul poartă la rândul lor costume de scenă şi au o prestaţie specială, alta decât în viaţa obişnuită. Chiar şi cel care stă în fotoliul de lângă tine, deşi e spectator, are o altă ţinută şi o altă atitudine decât dacă s-ar duce la un meci de fotbal. Aşadar, totul e sclipitor, studiat, deşi toţi cei din sală, ca şi cei de pe scenă, sunt conştienţi că spectacolul durează doar câteva ore.

Uneori, în viaţa reală, care bate filmul, soţul crede cu toată tăria că amanta e mai bună sau că ar avea o viaţă mai bună alături de ea decât de soţie. El nu vede dincolo de realitate pentru că nu are la ce să o raporteze; dacă „fuge” cu amanta câteva zile la munte, nu înseamnă că se ancorează împreună în realitate. Şi atunci de unde ştie el cu cine este mai bine? Unde s-a produs, de fapt, ruptura?

Orice căsnicie este unică
Să ne întoarcem în timp, la cei doi protagonişti, soţul şi soţia, care se căsătoresc pentru că se iubesc, au în comun valori, aparţin cât de cât aceluiaşi model social. Împreună, îşi construiesc, cărămidă cu cărămidă, un „model” unic.

E doar al lor, e relaţia şi căsnicia lor care, chiar dacă seamănă cu a altor milioane de oameni, nu e nicidecum la fel, aşa cum toţi asiaticii seamănă între ei, dar fiecare dintre ei e unic. Aşadar, cuplul respectiv construieşte împreună un castel care se deschide doar cu cheia de ei inventată. Odată schimbaţi protagoniştii, castelul clădit în 5, 10 sau 20 de ani de căsnicie nu se va mai deschide.

Ei uită că, în timpul mariajului, fiecare şi-a (re)modelat personalitatea, ajustând-o la nevoile şi aşteptările partenerului, gândind planuri comune, construind împreună o relaţie, raportându-se la „noi” şi mai puţin la „eu”. Cine îşi închipuie că doar prin înlocuirea partenerului va obţine un cuplu sau o căsnicie mai bună, se înşală amarnic.

Eu una nu ştiu vreun bărbat care să plece dintr-o relaţie fără să aibă deja o alta pregătită. Tu ştii? Ştii vreun bărbat care lasă tot şi se mută singur doar ca să se reculeagă? Femeile, da! Unele pleacă pentru că s-au săturat, sau au obosit să tot îndure, să tot înţeleagă, să tot accepte şi, într-o bună zi, îşi spun: „Mă voi descurca eu cumva” şi chiar o fac. În urma divorţului, de cele mai multe ori rămân răni, inimi frânte, care nu se văd, dar dor al naibii de tare.

Ca psiholog, mă doare de fiecare dată când văd o familie cu valori autentice, care parcă e cuprinsă de o amnezie ciudată şi nu se mai raportează la ceea ce a fost mereu valoros pentru ea, ci la nişte kitsch-uri moderne, sclipicioase, care vor cocli în maximum, şase luni, apoi sigur apreciază ceea ce au avut, dorindu-şi să se reîntoarcă. Uneori asta se poate, alteori nu.

Pe de altă parte, există şi divorţuri eliberatoare, necesare şi de multe ori suficiente pentru o viaţă împlinită. Atunci când sunt la mijloc violenţe de tot felul, umilinţe care ne pun în pericol sănătatea şi integritatea fizică şi morală, divorţul chiar este soluţia cea mai bună.

Dar, oare, societatea, modernismul, noile valori la care ne raportăm instanţele proprii nu sunt mai superficiale cu instituţia căsătoriei, cu emoţiile şi rănile ce survin în urma unei despărţiri? Nu ne îndeamnă oare socialul, media, modelul metropolitan să tăiem copacul în loc să rupem crengile uscate?

Sunt cupluri, familii care divorţează la prima zdruncinătură a relatiei lor, care refuză să găsească valori, să ierarhizeze sentimente, refuză să se raporteze la ce au sau la ce pot pierde. Au în faţa ochilor un viitor foarte apropiat şi fac exerciţii de imaginaţie despre cum va fi alături de noul intrat în viaţa lor. Şi atunci preferă să taie copacul în loc să-l cureţe de uscături şi omizi. Şi să planteze altul în locul lui. Uneori noua plantă se prinde, alteori locul rămâne sterp pentru totdeauna…

Psiholog Loredana Tudorache

Foto: shutterstock.com

Foto: shutterstock.com