„Nu eu am spart farfuria!, „Am văzut o pisică mare cât un elefant!'. Minciuni nevinovate? Cine îi învaţă pe copii să mintă? Teama de pedepse poate naşte mincinoşi.
Tuturor ni se întâmplă să minţim. Interesant este faptul că deprindem acest obicei încă din copilărie! Minciunile pe care le auzim pot fi de mai multe tipuri, unele dintre ele sunt specifice copiilor, altele aparţin doar oamenilor mari.
Minţim din răutate, pentru a face rău celor care nu ne plac, din frică (specific celor mici), pentru a scăpa de consecinţele faptelor noastre, din nepăsare uităm să spunem unele aspecte care nu ne par importante, din dorinţa de a ne lăuda, pentru că nu rezistăm tentaţiei de a adăuga puţină „culoare' povestirilor noastre şi de a evidenţia cât de grozavi am fost într-o anumită privinţă; minţim pentru a obţine profit, pentru interesele şi câştigurile personale.
Fără să ştim, minţim şi tăcut, fără să intervenim atunci când este cazul, pentru că am putea părea ridicoli sau absurzi, acesta fiind de obicei refugiul persoanelor laşe; minţim şi atunci când spunem doar jumătate de adevăruri – de obicei, să spui doar jumătate de adevăr este mai rău decât dacă ai spune o minciună întreagă.
Dar cea mai gravă minciună este aceea care se răsfrânge asupra propriei persoane. Când ajungem să ne minţim chiar şi pe noi, în cele mai multe situaţii avem deja de-a face cu o patologie.
Cine este vinovatul
Noi, părinţii, suntem răspunzători în cea mai mare parte pentru comportamentul copiilor noştri, chiar dacă ne vine greu să recunoaştem acest lucru.
Minciuna celor mici este, în mare măsură, vina noastră. De ce? Pentru că îi învăţăm, de exemplu, că nu este frumos să răneşti sentimentele oamenilor. Aşadar, când gazda îl va întreba dacă i-a plăcut prăjitura, copilul ştie că trebuie să răspundă „da', chiar dacă nu a fost cea mai bună prăjitură pe care a mâncat-o.
Ştie că, decât să spună vreo prostie, mai bine ar fi să tacă. Şi că are nevoie de ceilalţi. Iar dacă această „nevoie' îl determină să mintă, o va face negreşit. Inevitabil, copiii trag următoarea concluzie: „Uneori, adevărul îţi creează probleme.
De câte ori îl spun, am probleme…'. Nu ne dăm seama că, indirect, îi împingem spre minciună, în acelaşi timp pedepsindu-i pentru ea!
Minciuna, indiferent cât de gravă este, semnalează diverse probleme. În mod frecvent, minţitul ia forma unei boli cauzate de lipsa de afectivitate şi atenţie. Dacă nu îţi petreci foarte mult timp cu cel mic, nu comunici şi nu stabileşti o relaţie cu el, nu te poţi aştepta să îţi spună adevărul tot timpul.
Netratată, această deficienţă poate avea consecinţe grave pe termen lung. Ajunşi la adolescenţă, copiii vor deveni agresivi, vor ajunge să trişeze, să fure, să chiulească, fiindcă nu pot suporta adevărul, pur şi simplu.
De ce mint copiii
De frică – Teama că mama o să-l certe iarăşi sau că tata o să-l pedepsească şi nu o să-l mai lase afară la joacă, teama că doamna învăţătoare o să-l facă iarăşi de râs în faţa întregii clase îl împinge să mintă.
O asemenea teamă poate fi raţională sau iraţională, dar efectul e acelaşi: oferă un adăpost temporar în faţa pedepsei.
Cum ar trebui să rezolvăm problemele minciunilor provocate de frică? În primul rând, copiii care mint din frică îşi dau seama că au făcut ceva greşit, iar acesta este primul pas către rezolvarea problemei.
Nu-i oferi replici de genul „ţi-am spus de o sută de ori până acum să nu mă mai minţi', nu vor avea niciun efect şi nu vor corecta în niciun fel greşeala.
Trebuie să treci de faptul că cel mic a minţit şi să descoperi ce a provocat de fapt minciuna. Câştigă încrederea copilului, încearcă să-l determini să nu-i mai fie frică de consecinţele adevărului.
Acceptă că, de cele mai multe ori, copiii mint din pricina părinţilor: din teama de pedeapsă ori din dorinţa de a nu dezamăgi. Nu e de mirare de ce părinţii care ţipă şi sunt furioşi mai tot timpul au de obicei copii mincinoşi.
Încercaţi – tu şi soţul tău – să negociaţi, să faceţi pe cât posibil compromisuri înainte de a-l acuza, vorbiţi încet şi rar.
Din obişnuinţă – Un alt motiv pentru care copiii perseverează în minciună este obişnuinţa. Minciuna poate deveni un comportament obişnuit doar printr-o practică asiduă. Există şi posibilitatea ca cel mic să mintă dintr-un gest reflex, iar la o confruntare serioasă să recunoască adevărul.
Minciunile „moderate'. Copiii deprind minciuna şi din comportamentul familiei. Minciunile „moderate' sunt văzute de cele mai multe ori de către părinţi ca inofensive sau ca nişte greşeli (nu şi-au ţinut promisiunile, au distorsionat adevărul, au încălcat anumite reguli).
Cei mici nu fac însă distincţia între diferitele tipuri de minciuni, nu înţeleg nuanţele, iar dacă voi, părinţii, nu le puteţi explica diferenţa dintre minciuni, încercaţi să faceţi din spunerea adevărului o prioritate, fiţi exemplul copiilor voştri, recunoaşteţi când greşiţi.
Când fac predicţii despre comportamentul celuilalt. De câte ori nu ai auzit scuze de genul „ştiam că nu o să mă laşi; de-asta am plecat fără să-ţi spun'.
Copilul vostru a anticipat ceea ce aţi fi putut să-i spuneţi, anticipare bazată pe experienţele lui din trecut, şi s-a… conformat, v-a minţit.
Minciunile şi vârsta
Pe parcursul copilăriei, minciunile celor mici pot evolua: de la simple fabulaţii la minciuni legate de lucruri semnificative din viaţa lor.
Cum pedepsim minciuna
Mulţi părinţi se confruntă cu această problemă: să-i pedepsească sau nu pe copii? Iar dacă da, cum trebuie să procedeze?
Aminteşte-ţi că unul dintre motivele pentru care copiii mint este frica; mulţi copii percep minciuna ca pe cea mai bună ieşire din impas, ca pe o măsură de evitare a pedepsei.
Pedeapsa este eficientă când acţionează asupra minciunilor frecvente, pentru a limita un comportament obişnuit.
Devine ineficientă atunci când minciuna este motivată de frică sau de predicţiile copiilor legate de deciziile părinţilor. Caută în profunzime motivele pentru care s-a minţit şi descoperă sursa minciunii mai degrabă decât simptomele ei.
Foloseşte pedeapsa ca pe o ultimă soluţie, nu ca pe prima reacţie. Vei fi surprinsă de cât de bine va funcţiona un mesaj pozitiv şi de cât de rău perceput va fi unul negativ (de exemplu, „chiar m-a deranjat că m-ai minţit' e mai eficient decât „o să te pedepsesc fiindcă ai minţit').
Mult mai eficient ar fi să îi spui cât de rău te simţi pentru fapta pe care a făcut-o, decât să-l pedepseşti. Nu lua decizii pripite chiar în momentul în care ai descoperit minciuna, dar nici nu-l lăsa prea mult să aştepte o pedeapsă, fiindcă va uita de ce este pedepsit. Aminteşte-ţi că principalul scop este să încurajezi sinceritatea.
Încurajează-l să spună adevărul
Copilul tău tinde să fabuleze?
Sfatul specialistului
Conf dr. Emil Stan (director al Departamentului pentru Pregătirea Personalului Didactic de la Universitatea Ploieşti): „Dubletul pedepse-recompense manipulează şi cultivă egoismul: «Ce primesc dacă fac acest lucru?».
Aşa cum spune Kant, dacă pedepsesc un copil fiindcă nu a fost cuminte şi îl recompensez pentru un comportament greşit, sfârşeşte prin a se comporta aşa cum se aşteaptă de la el, doar de dragul recompensei; iar când va trebui să dea piept cu lumea şi va descoperi că binele nu e recompensat întotdeauna, după cum răul nu este pedepsit mereu, problema lui va fi să facă doar acele lucruri care îi aduc avantaje.
Kant, de pildă, afirma: «Când copilul minte, nu trebuie să-l pedepsim, ci să-l întâmpinăm cu dispreţ, spunându-i că pe viitor nu i se va mai da crezare.
Daca îl pedepsim când face ceva rău şi îl răsplătim când face ceva bine, el va face bine pentru a obţine binele.
Când iese apoi în lume, unde nu se întâmplă aşa, căci putem face binele fără a primi răsplata şi răul fără a primi pedeapsa, acest copil va deveni un om care nu se va gândi la altceva decât la cum ar putea străbate bine în lume; va fi bun sau rău, după cum va găsi că e mai folositor pentru el».
Acest mecanism întăreşte concepţia despre o viaţă destul de stresantă, competitivă, de tipul «eu contra celorlalţi», care duce la anxietate şi alienare.'
Foto: shutterstock.com