Caracterul unui copil poate fi cu mare uşurinţă stricat tocmai de către noi, adulţii care îi vrem binele.
Primul pas este efectul minunat al exemplului personal, al doilea şi următorii ţin de răsfăţ si de proasta înţelegere a dragostei părinteşti.
Un copil prost crescut este o continuă sursă de suferinţă pentru sine şi pentru societate. El este copilul care calcă pe picioare oamenii în autobuz, urlă pe coridoarele policlinicii, ignoră părinţii care, stânjeniţi, îi spun cu sfert de gură să se potolească şi să nu mai facă gălăgie.
Mai târziu în viaţă, nu are niciun motiv pentru care nu ar vandaliza scaunele şi băncile de la şcoală, scaunele de la stadion, pereţii clădirilor, mobilierul din hotel, pentru că aşa are chef.
Acest copil este centrat exclusiv pe sine. Este cel ce va lăsa hainele împrăştiate peste tot prin casă, pentru că oricum există un sclav care va strânge după el, îl plictiseşte totul, dar asta nu îl împiedică să mai ceară a mia jucărie, revistă, bijuterie etc., pentru simplul motiv că le vrea.
Nu acceptă să facă nicio activitate care îi displace pentru că nu vrea, şi gata. Nu înţelegeţi că nu îi place? Cum îndrăznesc profesorii, autorităţile, şefii să îi ceară să facă lucruri pe care el le încadrează la categoria „nu îmi place?: cititul, scrisul, temele, respectarea regulilor etc.
Va cere şi la 18, şi la 25 ani bani de la părinţi, pentru că este normal ca el să nu facă absolut nimic pentru a-i merita. Iar dacă aceştia încearcă să îi reproşeze ceva, într-o patetică încercare de a-i face educaţie, tardiv, el fie le spune „nimeni nu mă iubeşte, toată lumea îmi reproşează ceva, fie „dacă mă iubeşti, faci asta, ori variaţiuni pe aceeaşi temă.
Un astfel de copil pare adesea mai precoce decât cei de aceeaşi vârstă pentru că tinde să imite adulţii în obiceiuri, cere de la cinci ani haine de firmă, vrea lucruri care îi depăşesc vârsta şi nivelul, iar părinţii nu vor îndrăzni să îl contrazică, pentru că domnul Goe ar putea să nu îi mai iubească, ar putea să se supere!
El este cel care în clasă pune mii de întrebări, dar nu ca să afle lucruri, ci ca să întrerupă şi să atragă atenţia.
El este cel care pune picioarele pe pereţii şi mobilierul clasei, casei, cabinetului sau distruge ceva numai ca să obţină o reacţie.
Aceştia sunt copiii care au întotdeauna prea mulţi bani la dispoziţie, chiar dacă nu provin din familii bogate.
Ei nu apreciază niciodată un cadou pentru că au deja prea multe lucruri primite de la părinţii lor, care s-au străduit să compenseze lipsa lor de dragoste, atenţie sau timp.
Peste o săptămână, bicicleta aceea scumpă (cumpărată cu greu de unii dintre părinţi) zace aruncată în ploaie. Dar aceşti copii sunt şi victimele visurilor neîmplinite ale părinţilor lor – sunt trimişi să înveţe multe limbi străine, dansuri, cursuri de pian, tenis etc., pentru că nici părinţii lor nu vor să renunţe la visurile de mărire.
Sunt şi fiii acelor mame care, nefericite în căsnicie, îşi revarsă toată dragostea asupra copiilor şi vor ca aceştia să rămână mereu mici, refuză să îi lase să crească, făcând totul în locul lor, spunând: „Copilul meu creşte prea repede.
Ce să NU faci:
Nu banii sunt problema
Nu banii sunt aceia care strică un copil; cea mai bună demonstraţie este faptul că ajung prost crescuţi şi copii din familii cu venituri mici.
Pentru că nu este vorba de bani atunci când copilul urlă şi vrea să îţi spună ceva tocmai când vorbeşti cu cineva la telefon (desigur, nu şi când faci asta deja de zeci de minute), nici când copilul se aşteaptă să laşi totul baltă şi să faci ceea ce îţi cere el, atunci când îţi cere el, nu de alta, dar tu ai acceptat mai înainte acest comportament şi copilul se aşteaptă să o faci mereu.
Şi nu costă bani să spui „nu, în sensul de a-i refuza copilului lucrurile care nu îi folosesc sau sunt excesive ori periculoase. Priveşte efectul pe stradă – la adolescenţii care conduc maşini scumpe.
Riscul de a îndepărta copilul
Critica permanentă, evidenţierea cu orice ocazie numai a defectelor copilului, ignorarea a ceea ce face el bine, acestea sunt premisele distrugerii stimei de sine.
Acesta este un mod de a strica un copil pe termen lung, efectul imediat fiind supunerea, efectul mediu – depresia şi/ sau anxietatea, însă mai târziu… este soluţia sigură de a îndepărta copilul, de a-l face nesigur pe el şi victimă a linguşitorilor şi manipulatorilor.
Copilul va căuta persoanele care îl valorizează, oricine în afara părinţilor, eventual hoţi, violatori, traficanti de droguri. El îi va urma cu ochii închişi pentru că aceia par să îl accepte aşa cum este el, fără a scoate în evidenţă doar defectele lui, ceea ce nu face el bine.
De la ei primeşte acceptare necondiţionată. Iar dacă are şansa (puţin probabil, dar posibil) să nu întâlnească astfel de persoane, va deveni victima găştii, a partenerului de cuplu, de la care va accepta orice numai să i se acorde sentimentul de apartenenţă. Să fie acceptat.
Nu-i oferi totul pe tavă!
În special părinţii care nu au avut parte de foarte multe lucruri când erau copii aplică această tehnică.
Problema este că, pe termen lung, copilul se strică, nu doar la vârste mici; va creşte crezând că lumea îi datorează bunăstare, că trebuie să primească mereu, şi nu va suporta realitatea – că nu are nimeni grijă ca lui să nu îi lipsească nimic, că va trebui să facă ceva pentru a primi.
Nu va putea primi ordine de la ceilalţi, va fi demisionarul de profesie. Este foarte greu de restructurat aşteptarea că lumea este creată numai pentru a satisface necesităţile copilului care a primit totul înainte chiar de a cere.
De aceea, de multe ori, acest copil nu poate avea prea uşor o relaţie matură, mai degrabă îşi va căuta un partener care să îi servească drept părinte (psihologic), de la care va aştepta să facă totul, fără ca el să trebuiască să facă ceva pentru acea relaţie.
Nu orice dorinţă e poruncă
În loc să discutăm cu copilul despre ce vrea, de ce vrea acel lucru şi numai dacă cererea este justificată să acceptăm a o îndeplini, preferăm să dăm vina pe societate („păi dacă spune că toţi copiii au acel lucru?), insistenţa copilului („dacă i-aţi vedea feţişoara înlăcrimată când îmi cere…), puterea noastră financiară („dacă îmi permit, de ce nu?) etc.
Copilul nici nu ştie de ce am acceptat să achiziţionăm acel lucru: pentru că orice dorinţă e poruncă, pentru că el poate primi orice? Având de toate fără efort, de ce ar trebui să mai facă vreodată vreun efort pentru ceva?! De exemplu, de ce ar fi nevoie să mai meargă la şcoală? La ce bun?
Greşeli frecvente ale părinţilor
Foto: shutterstock.com.