Cum mi-a marcat mama viața cu o singură frază

Cuvintele pot provoca de multe ori răni foarte adânci. Atât adulților, cât mai ales copiilor. O frază spusă la nervi poate avea consecințe grave asupra unui copil, chiar dacă nu o spunem cu răutate.

O fiică, ajunsă mamă la rândul ei, povestește cum vorbele mamei ei i-au marcat viața:

'Mai devreme, când stăteai și râdeai acolo, în pat, arătai ca o proastă.' Cu aceste cuvinte mama mi-a spulberat pentru totdeauna încrederea în mine. De fiecare dată când râdeam îmi puneam mâna la gură pentru a-mi ascunde strungăreața. Închideam ochii pentru a masca faptul că atunci când râdeam părea că mă uit cruciș. Mi-am dat seama că râsul îmi accentua și rotunjimea obrajilor.

Probabil că nu a vrut să spună că de fiecare dată când râd arăt ca o proastă. Probabil a enervat-o foarte tare motivul pentru care râdeam și ea nu găsea nimic amuzant în acel lucru. Nu am avut niciodată curajul să o întreb ce a vrut să spună, înainte să moară.

Chiar dacă ar fi aici acum, tot nu cred că m-aș încumeta să aduc asta în discuție. Nu aș putea să o întreb de ce arătam ca o proastă sau, și mai important, cum Dumnezeului s-a gândit că-i poate spune așa ceva unui copil.

Și dacă nu mi-ar fi spus acel lucru, oricum aș fi avut probleme cu încrederea în mine, pentru că dezvoltasem deja câteva complexe. Eram la pubertate și tocmai începuseră să-mi crească sânii și mi se vedeau prin tricou. Asta mă făcea să-mi țin mâinile încrucișate și să mă ascund în spatele prietenelor mele. Eram poreclită „patru ochi' pentru că purtam ochelari și eram dureros de timidă. Toate aceste lucruri, combinate cu faptul că petreceam foarte mult timp singură și eram introvertită, m-ar fi dus oricum la multe complexe și mult timp petrecut în fața oglinzii, examinându-mă.

Oricum ar fi, această observație dură venită de la persoana cu care îmi petreceam aproap tot timpul, mi-a încolțit în creier și mă pândea de fiecare dată când lăsam garda jos. Nici acum nu știu cum să râd fără să-mi pitesc toată fața în palme sau fără să mă uit în podea. De multe ori perefer să zâmbesc rezervat și decât să râd cu poftă.

Au trecut 15 ani de când mama mi-a spus aceste cuvinte, dar sunt la fel de dureroase pentru mine.

Acum mă uit la fiul meu care se joacă pe podea. Este mic și grăsun și are cute la încheieturile mânuțelor. Este un copil dulce și afectuos de care chiar și străinii se minuează. Are ochii frumoși, exact ca ai mei. Când mă uit la mine văd niște ochi plini de cearcăne, acoperiți de bretonul creț. Când mă uit la el, sunt perfecți.

Râsul lui este cel mai minunat sunet pe care l-am auzit vreodată în viața mea. Râde din toată inima și cu tot trupul, este imaginea bucuriei pure. Iubesc fiecare moment în care îl aud râzând.

Probabil vor fi momente în care voi greși ca mamă. Probabil vor fi clipe în care îmi voi pierde răbdarea și voi țipa la el, deși nu ar trebui să o fac. Poate chiar voi uita să-i dau pelerina de ploaie în ghiozdănel, când se va anunța o zi ploioasă.

Știu că la un moment dat îmi voi dezamăgi fiul. Dar niciodată nu-l voi face să se îndoiască de faptul că este cea mai minunată ființă pe care am văzut-o.

Sursa: scarymommy.com