Cum îl ajuţi să scape de teamă

De la mic la mare, cu toţii ne luptăm cu temeri şi anxietăţi. În cazul copiilor, anxietatea, teama, frica au şi un rol bun: dacă sunt gestionate cu grijă, îi pregătesc pe copii să facă faţă experienţelor de viaţă care pot surveni pe neaşteptate.

În diferite etape ale vieţii noastre, anxietăţile şi fricile se schimbă. Bebeluşii se agaţă de părinţii lor când sunt puşi în faţa unor străini, după 10-18 luni se manifestă anxietatea de separare, copiii de 4-6 ani au manifestări anxioase, imaginându-şi fantome şi monştri, iar cei cu vârste între 7 şi 10-12 ani se tem de dezastre naturale sau de accidente despre care au văzut /auzit că se întâmplă, uneori mult peste limita considerată „normală.

Pe măsură ce un copil creşte, unele dintre temerile lui dispar, altele sunt înlocuite, în timp ce altele suferă stranii mutaţii care determină, de exemplu, un copil să se arate neînfricat în faţa unui leu, pe care să vrea să-l mângâie la zoo, dar care să se teamă de pechinezul vecinilor.

Cele mai comune frici sunt cele de străini, de întuneric, de anumite animale, de sânge, de insecte şi de a fi lăsat singur.

Cum învingem frica de străini?

Spre deosebire de anxietatea de separare, frica de străini are la bază un raţionament. Pe măsură ce bebeluşul creşte, înţelege mai multe despre pericolele potenţiale („nu te cunosc, m-ai putea răni!). În plus, la această vârstă, un copil mic nu are control asupra comportamentului străinilor.

Ce ai de făcut? Nu-l eticheta ca sfios sau fricos. Joacă „în apărare – de exemplu, spune-i copilului cine urmează să vină în vizită, pentru a nu-l pune în faţa faptului împlinit, şi explică şi musafirilor, înainte de a intra pe uşă, să-l abordeze „pas cu pas.

Semne ale anxietăţii:

Copilul poate deveni agresiv, distras, dezvoltă anumite ticuri, are probleme cu somnul – fie adoarme greu, fie are un somn agitat sau, dimpotrivă, doarme mai mult decât în mod obişnuit, căutând refugiu în lumea viselor.

Palmele transpirate, greaţa, durerea de cap, durerile de stomac sunt alte semne, fizice, că ceva nu este în regulă.

Uneori, cu cât teama este mai mare, cu atât îi este mai greu celui mic să o mărturisească, iar asta sporeşte intensitatea anxietăţii.

Ce faci când cel mic îţi spune foarte convins că e un monstru sub pat?

Îi iei temerea în serios, nu-l ridiculizezi, nu-i minimizezi teama, dar îl asiguri că vei avea grijă ca el să fie în siguranţă.
Dacă e cazul, poţi să cauţi cu lanterna sub pat, să-i arăţi că nu este monstrul.
Ai mai putea să începi un joc de rol, în care copilul să fie părintele unei păpuşi pe care să o ocrotească de monstru. Concluzia (după ce-l laşi să găsească el soluţia să îşi ocrotească „copilul) ar fi că aşa cum şi-a ocrotit el bebeluşul imaginar, aşa îl ocroteşti şi tu pe el.

Învaţă copilul să…

• îşi recunoască frica şi să vorbească despre ea – asta o face mai puţin puternică;
• fie activ în combaterea fricii lui – adică, dacă îi este teamă de câini, nu te grăbi să treci pe partea cealaltă, doar pentru a evita câinii, asta îi va transmite semnalul că are motive să îi fie frică;
• îşi noteze frica – pe o scară de la 1 la 5 sau de la 1 la 10, sau pe „înălţime – dacă îi e frică până la glezne înseamnă că trebuie să intervii moderat, în timp ce o frică până la gât presupune o intervenţie în forţă din partea ta.

În cazul în care face o obsesie

Unora dintre copii le place, parcă, să vorbească despre frica lor la nesfârşit, te întreabă 101 lucruri, imaginează poveşti cu monstrul care-i terorizează sau îl includ în jocurile lor până la punctul la care părinţii se îngrijorează cu adevărat.

De cele mai multe ori, „obsesia aceasta este doar o modalitate a unui copil de a încerca să-şi domine teama.

Această etapă, a obsesiei, poate dura câteva săptămâni bune. Dar dacă după 3-4 luni nu face niciun progres, iar scenariile legate de monstru sunt aceleaşi, este cazul să cauţi ajutor specializat.

Mărturiseşte-ţi şi tu teama

Deşi copiii ne consideră foarte puternici, uneori le face bine să ştie că şi noi avem sau am avut propriile noastre temeri. Asta ridică de pe ei presiunea de a nu-şi dezamăgi părinţii cu temerile lor „stupide.

Pe de altă parte, lucrurile trebuie nuanţate tocmai pentru că ei au nevoie să se simtă în siguranţă lângă noi. Să ne mărturisim teama este una, dar să vadă că suntem vulnerabili în faţa acestei frici este o altă poveste.

Nu ar fi indicat să inventăm temeri pentru a ne face copiii să se simtă, deoarece copiii au un simţ extrem de dezvoltat atunci când vine vorba să miroasă o minciunică.

Foto: shutterstock.com