Copii şi bunici – o relaţie de poveste sau de coşmar?

Grija faţă de puiul lor drag se transformă în alintul permanent al noului membru al familiei, iar criticarea modului în care vă ri­si­piţi banii pe haine şi restaurante sau a ne­saăbuinţei cu care aţi aruncat televizorul stricat, care mai putea fi reparat, este înlocuită cu poveşti interminabile despre vasta lor experienţă în creşterea copiilor. Experienţă care, evident, ţie îţi lipseşte cu desăvârşire.

Lucrurile se complică şi mai mult când e vorba de socri. Ai tăi sunt mai buni decât ai lui? Sau ai lui te înţeleg mai bine decât ai tăi? Nu are nicio importanţă de partea cui e dreptatea; problema competiţiei este cea care întunecă minţile tuturor. În hăţişul noutăţilor, grijilor şi schimbărilor pe care le aduce naşterea copilului, spaima că va trebui să fim şi „managerii relaţiilor cu bunicii, în loc să fim în continuare protejaţii lor, este fix ceea ce ne lipsea.

Rezolvarea problemei vine însă exact de la cel care a generat-o: copilul. Bunicii oferă, din plin, copiilor tot ceea ce au nevoie: dragoste, răbdare, umor, învăţăminte şi, mai presus de toate, prăjituri. Bunicii rareori îi spală pe mâini aşa temeinic ca noi, uită mereu că trebuie să îi spele pe dinţi cu pastă fără fluor, le dau să mănânce parizer şi salam de porc şi îi lasă prea mult la televizor. Dar copiii înfloresc alături de bunicii lor. Învaţă mai uşor poezioarele şi ni se laudă cu tot felul de peripeţii de la locul de joacă pe care, deşi ne umplu inima de mândrie, noi nu i-am fi lăsat să le facă.

Fără doar şi poate, bunicii înţeleg foarte bine importanţa alimentaţiei sănătoase, a unui organism călit şi a unei educaţii riguroase. Şi ei, şi noi ştim însă că noi, mamele şi taţii de acum, am crescut bine, chiar dacă am exagerat uneori cu bomboanele, am ieşit cu părul ud la joacă sau i-am răs­puns urât unei vecine antipatice. Mediul familial imperfect, dar echilibrat şi natural, ajută copiii să crească puternici, încrezători în ei, capabili să discearnă între bine şi rău.

Motivul pentru care nepoţii şi bunicii se înţeleg atât de bine este că au un inamic comun. Disponibilitatea de joacă şi maimuţăreala, jocurile şi poeziile pe care le ştiu, relaxarea cu care abordează dezordinea, scălâm­băielile şi pretenţiile nepoţilor şi, mai presus de toate, TIMPUL pe care îl au la dispozitie îi recomandă pe bunici ca fiind primii şi cei mai buni camarazi ai copilului.

Descărcaţi de uriaşa grijă a creşterii şi educării ca la carte a copiilor, bunicii contribuie la formarea personalităţii micuţilor prin joc, disimulare, umor, respectându-le mai mult decât părinţii ritmul de dezvoltare, părerile. Multe dintre divergenţele dintre bunici şi părinţi de aici apar. Bunicii „le dau nas, „le caută în coarne, strică regulile impuse cu greutate de către părinţi.

De aceea, reacţia părinţilor e adesea radicală: „Mai bine o bonă!, „De azi încolo ne limităm la vizitele de duminică!, „Eu sunt mama, eu ştiu ce e mai bine pentru copilul meu!. Şi câte şi mai câte. E greu de spus cine are dreptate. Dar un lucru e sigur: când luăm o decizie, e bine să scoatem orgoliul din ecuaţie şi să ne asigurăm că nu acţionăm doar ca să dovedim cine are puterea. Pentru că da, maternitatea aduce cu sine şi sentimentul puterii. Dorinţa mamei de a ieşi învingătoare din toate luptele pe care le presupune creşterea copilului este una dintre sursele de conflict. Nu doar cu bunicii, ci şi cu soţul sau cu copilul.