Conflictele copiilor – când, cum și de ce este necesar să intervenim

Imaginează-ți următoarea situație. Te afli în parc cu copilul tău care se joacă cu alți copii în timp ce tu stai pe o bancă și te bucuri de câteva clipe de liniște. Deodată liniștea îți este tulburată de niște urlete.  

Îți ridici privirea și îl vezi pe copilul tău care țipă și trage cu disperare de o jucărie pe care un alt copil o ține strâns cu ambele mâini. Ce faci? Rămâi pe bancă și aștepți să vezi cum va gestiona copilul tău conflictul? Te ridici imediat și îi desparți pe cei doi copii explicându-le că nu este frumos să se certe?

Conflictele copiilor noștri cu alți copii sunt inevitabile

Conflictele fac parte din viață, ele apar pe fondul diferențelor dintre nevoile, valorile și interesele noastre. Conflictele copiilor noștri cu alți copii sunt inevitabile. Deși nu ne fac nicio plăcere, ele pot fi de fapt ocazii valoroase de creștere.  Copiii au nevoie să experimenteze pentru a învăța.

Conflictele reprezintă oportunități pentru copii de a practica empatia, autoreglarea emoțională și capacitățile de a rezolva probleme. Împiedicarea conflictului sau prevenirea implicării copilului într-un conflict nu sunt cele mai bune abordări.

Procedând astfel, părintele împiedică copilul să dobândească competențele necesare rezolvării unui conflict. Copilul se va feri ulterior de asemenea situații sau va aștepta mereu ajutor din partea părintelui, neavând încredere în capacitatea lui de a se descurca.

Părinții anxioși vor întâmpina dificultăți în a-i lăsa pe copiii lor să facă față singuri unei situații conflictuale, cel mai adesea din cauza faptului că ei înșiși fac față cu greu conflictelor. Este o provocare pentru părinte să lase copilul să rezolve singur conflictul, neavând certitudinea că acesta va fi în siguranță.

Unii părinți se vor „repezi' să rezolve amiabil conflictul în locul copilului, obligându-l pe acesta să ofere sau să împartă jucării sau oferindu-le sugestii: „Jucați-vă pe rând cu jucăria!'. Având încredere că ne-am făcut datoria de a-i învăța pe copii cum să facă față situațiilor conflictuale, ce și cum să facă, nu ne rămâne decât să ne stăpânim disconfortul și nerăbdarea de a interveni.

Revenind la situația imaginară prezentată anterior, răspunsul la întrebările de mai sus este mai degrabă depinde… Depinde de vârsta copilului, de experiențele sale trecute și mai ales de gradul în care părintele a reușit să-și ajute copilul până la această vârstă să achiziționeze abilitățile necesare pentru a se descurca pe cont propriu. Înainte de a expune copilul situațiilor conflictuale de zi cu zi care pot apărea în interacțiunile cu alți copii este bine să ne asigurăm că am reușit să-l învățăm abilitățile primare pentru a gestiona și rezolva un conflict, când și cum să intervină.

Cum învață copiii să rezolve conflicte?

Influența părinților este foarte mare la început. Părinții reprezintă primele modele, copiii tind să imite atitudinea și comportamentele părinților. Adesea copilul imită chiar acel comportament pe care părintele îl pune în act într-o situație conflictuală dintre el și copilul său.

Ulterior, copiii vor achiziționa noi abilități de rezolvare a conflictelor interacționând cu colegii și tovarășii de joacă. Prin „încercare și eroare' copiii vor ajunge să dezvolte un model intern propriu de rezolvare a conflictelor, acesta însemnând exprimarea sentimentelor și trasarea limitelor.

Gestionarea conflictelor nu este o știință exactă, fiecare situație prezintă o multitudine de variabile: temperamentul individual, experiențele trecute, starea dispozițională din momentul respectiv ș.a. Părinții au datoria de a încuraja și a susține dezvoltarea abilităților de autoreglare emoțională a copiilor lor, printre care și abilitățile de a găsi soluții pașnice.

Aceste abilități includ comunicarea, compromisul, capacitatea de a vedea perspectiva celuilalt într-o dispută, precum și capacitatea de a considera perspectiva celuilalt la fel de normală ca și propria perspectivă. În primii ani de viață, copiii au nevoie de suport constant și susținut până când reușesc să învețe și să exerseze abilitățile de negociere necesare rezolvării unui conflict.

Pe măsură ce învață să rezolve probleme ei vor fi din ce în ce mai capabili să facă singuri acest lucru iar părintele se va retrage încet-încet, lăsând copilul să exerseze noile competențe și recompensându-l pentru străduință. Pentru ca un copil să fie capabil să socializeze trebuie să se simtă bine în pielea lui și să aibă capacitatea de a empatiza cu ceilalți.

Când copilul este foarte mic, creierul său nu este dezvoltat suficient astfel încât să permită autoreglarea emoțională necesară gestionării unui conflict. Copilul mic are nevoie ca părintele său să-i fie alături de fiecare dată când se confruntă cu o situație stresantă, să-i permită să-și exprime emoția negativă, să o accepte și să o valideze. De asemenea, copilul are nevoie de părintele său pentru a-i stabili limite ferme urmate de consecințe imediate, care să îl ajute să dezvolte modalități interne de control.

Copiii mici devin agresivi fiindcă devin foarte ușor frustrați și nu dețin un autocontrol suficient. Exprimarea agresivă, tipătul de la început, se poate ușor transforma în acțiune agresivă deoarece acțiunea îl va face pe copil să se simtă mai bine. Chiar dacă recurge la acest comportament, copilul nu este „rău' și nu dorește neapărat să rănească pe cineva, el caută o cale de a-și gestiona emoția negativă, mai ales dacă această emoție nu este acceptată de către părinte.

Împinsul, lovitul mușcatul, ciupitul, trasul de păr sunt metode la îndemână pentru copil, mai ales dacă este obosit, flămând, frustrat sau suprastimulat. Copilul poate schimba un comportament agresiv deja învățat în momentul în care va fi suficient de matur din punct de vedere cognitiv pentru a face acest lucru, prin experiențe repetate, cu ajutorul părintelui care să îi servească drept model.

Nu ne dorim ca cei mici să-i rănească pe alții și nici să fie răniți. Dar ne dorim și să facă mai mult decât să treacă, pur și simplu, prin momentele lor conflictuale. Dorim să se confrunte cu problemele lor și să se dezvolte pe baza acestora.

Cum îți ajuți copilul să învețe să gestioneze eficient  un conflict?

 Iată câteva sugestii:

În primul rând, fii un model de comportament nonagresiv pentru copilul tău. Fii calm atunci când interacționezi cu un copil supărat. Păstrează tonul vocii scăzut dar ferm, controlează-ți mișcările, păstrează contactul vizual cu copilul. Elimină obiectele din jur care pot fi folosite drept „arme'. Fă-te înțeles în mod clar de la început că agresivitatea nu este un comportament acceptat. Fii gata să intervii atunci când comportamentul copilului devine agresiv. Nu este suficient doar să spui copilului: nu lovi, nu mușca, nu ciupi etc. Trebuie să intervii de fiecare dată și să oprești comportamentul nedorit.

Fă acest lucru cu blândețe, nu folosi exclamații pe un ton agresiv care pot induce copilului sentimente de vină, frică sau rușine. Dacă copilul continuă comportamentul agresiv în ciuda calmului tău ține cont de faptul că ar putea fi obosit, flămând, frustrat sau suprastimulat. Acordându-te din punct de vedere afectiv cu copilul tău, exact în acel moment în care acesta are nevoie de tine, vei fi capabil să identifici corect și să satisfaci nevoia din spatele comportamentului agresiv.

Inițiază procesul de mediere clarificând perspectiva fiecărui copil. Nu „ține partea' nimănui. A ține partea cuiva înseamnă a eticheta copiii în „cel rău' și „victima'. Rămâi neutru, ascultă ambele părți. Întreabă fiecare copil ce are nevoie pentru a se calma. Poți oferi sugestii cum ar fi: o plimbare scurtă, o pauză de câteva minute, număratul până la 10 (sau 100), pentru copiii mai mari – să scrie pe o foaie de hârtie ceea ce simt. Fiecare trebuie să aibă șansa să respire, copiii nu vor putea să discute pentru a rezolva conflictul înainte de a reuși să se calmeze.

 Stați împreună și înțelegeți problema. După ce copiii s-au calmat, vorbește cu fiecare în parte sau cu amândoi, depinde de circumstanțe. Este important să reușească să fie onești, să recunoască și să înțeleagă fiecare partea lui de responsabilitate. Încurajează-l să folosească pronumele personal „eu' pentru a-și exprima sentimentele – „Eu mă simt rănit și lăsat pe dinafară când el nu mă lasă și pe mine să mă joc și am aruncat mingea peste gard ca să-l supăr.'.

Ajută-l pe copil să învețe și să exerseze empatia. Pune întrebări simple prin care să-l încurajezi să ia în considerare sentimentele celorlalți: „Cum crezi că s-a simțit prietenul tău atunci când i-ai aruncat mingea peste gard?'; „Fetița aceea plânge. Crezi că i s-a întâmplat ceva care a supărat-o?'.

Păstrează-ți mintea deschisă, ajută copilul să găsească alternative. De asemenea, îl poți lăsa să rezolve situația în felul său, ceea ce poate însemna un mod diferit de acela în care tu vezi lucrurile. Încrederea în copil este cea mai mare provocare pentru tine, ca părinte. Ajută copilul să pună în practică soluția găsită. Discută cu copilul despre consecințele diferite ale fiecăreia dintre soluțiile găsite.

Așteaptă înainte să fixezi o limită de timp pentru rezolvarea unui conflict. Dacă nimeni nu este rănit este bine pentru copil să fie lăsat să-și trăiască și   să-și exprime sentimentele, să facă față unei situații incerte.

Încurajează copilul să înțeleagă valoarea scuzelor și să formuleze mesaje de scuze potrivite și sincere. O scuză bine formulată transmite trei lucruri: regret, responsabilitate și dorința de a remedia problema.

Discută ulterior cu copilul pentru a vedea dacă soluția aleasă îl mulțumește, funcționează și este potrivită pentru el.

Ajutându-ne copiii să deprindă „arta negocierii', plantăm semințele care le vor permite să aibă relații apropiate mai târziu în viață. Când putem tolera disconfortul de a nu fi siguri, de a ne întreba: „Oare ar trebui să cedez în această dispută sau să insist?', avem șansa de a învăța lecții prețioase.

Viața nu e simplă, clară și ordonată. Copiii noștri au nevoie să învețe să accepte că lucrurile nu sunt perfecte, că e în regulă să te simți frustrat și că nu întotdeauna poți găsi o rezolvare care să mulțumească pe toată lumea.  Astfel ne învățăm copiii să-și tolereze emoțiile negative, să înțeleagă că ele nu sunt permanente și că este normal să fim câteodată supărați, peocupați, triști sau furioși, fără ca acest lucru să reprezinte o amenințare pentru starea noastră generală de bine.

Învățându-i să-și gestioneze conflictele le oferim lecții prețioase de viață, printre care și aceea că pot să-și afirme voința fără a fi pedepsiți pentru asta, dar în același timp, să învețe să absoarbă și să accepte voința altora.

Cineva spunea odată că „sunetul cel mai liniștit din lume este cel al renunțării.'.

Alina Milea
Psiholog clinician, psihoterapeut
www.SelfCareCenter.ro