Desi nașterea unui bebeluș este așteptată cu mare nerăbdare de cuplurile care au luat decizia de a avea un copil, uneori soțul simte că a trecut pe locul 2 după venirea pe lume a celui mic.
Iată ce ți-ar spune soțul tău dacă ar ști cum și dacă nu i-ar fi frică să nu te enerveze prin aceste mărturisiri.
Nu mă mai simt liber
De când a venit maică-ta să ne ajute, nu mă mai simt bărbat în propria mea casă. Tot timpul, tu (și ea) știți mai bine, decideți voi tot – de la când și cum și unde trebuie să doarmă copilul, până la lucrurile pe care eu nu mai am voie să le fac sau pe care, dimpotrivă, trebuie să le fac.
Adică înțeleg că un bebeluș are imunitatea scăzută, dar chiar mi se pare extrem să mă pui să frec clanțele cu spirt și șervețele antibacteriene la fiecare trei ore și să țin televizorul pe „mut în timpul „știrilor, singurele la care mă mai uit la televizor.
Adică până să avem un copil aveai perfectă încredere în mine și-n judecata mea, iar acum, după naștere, mama ta a devenit „soțul tău.
Nici nu mai ai nevoie de mine
De cele mai multe ori, când te întreb dacă pot să te ajut cu ceva, îmi răspunzi „cu nimic sau îmi dai de făcut lucruri mici (cam din categoria celor pe care le-ai da de făcut unui puști).
Uneori te comporți în așa fel de parcă însăși prezența mea te încurcă sau te obosește și mă ocolești prin casă, în drumurile tale de „rezolvare a problemelor.
Sfat! Atunci când mai iese la bere cu băieții, nu se duce să calce pe alături, pur și simplu, încearcă să se liniștească și să vorbească altceva decât despre scutece, colici.
Nu îl mai striga „tati și în dormitor, este de-a dreptul freudian. Acolo nu este tati, este iubitul tău!
Vreau și eu în brațe la „mami'
Ești atât de preocupată și îngrijorată cu cel mic, pe care îl ții tot timpul în brațe, și-l alinți, și-l iubești (și te iubesc enorm pentru asta), încât nu-mi mai vine să îți spun că și eu mi-aș dori să fiu ținut în brațe și alintat.
Nu mai este cale de întors
Câteodată mă sperie foarte tare faptul că nimic nu va mai fi la fel. Adică, nu mă înțelege greșit, mi-am dorit și eu la fel de mult acest copil (sau așa cred, căci, oricum, noi nu avem acele instincte materne pe care le aveți voi, eu m-am topit de-abia când i-am auzit inima bătând la ecografie), dar când mă gândesc că toate deciziile mele trebuie să fie de-acum pentru trei, mă apucă frica.
Să mai așteptăm puțin..
Nici nu a trecut bine botezul și toată lumea ne întreabă când îl facem pe al doilea. Zâmbesc pe dinafară și mă îngrozesc pe dinăuntru – altul?, serios?, de-abia m-ai primit în propriul meu pat săptămâna trecută, de-abia dormim și noi omenește, deși, e un fel de-a spune, că tu oricum sari din pat la fiecare zgomot suspect, de-abia ne-am revenit puțin cu banii și acum să o iau de la capăt?
Mai ești cu mine?
Știu că oboseala își spune cuvântul, dar ai devenit foarte țâfnoasă și n-am mai auzit o singură vorbă bună din partea ta de acum 27 de zile și 4 ore. Unde este femeia cu care făceam planuri pentru trei, care îmi spunea că vom fi ca cei trei mușchetari și că nimic nu se va schimba în viața noastră?
Bani, bani, bani…
De când s-a născut cel mic, am senzația că mă consideri un fel de bancomat– nu pari să ai nevoie de mine pentru alte lucruri, dar devin brusc vizibil când mă anunți că a venit rata la asigurarea lui de studii (acum, serios, chiar ne trebuia asta?, n-am nicio intenție să-l trimitem la Harvard), că s-au terminat pamperșii sau că trebuie să mergem la pediatru. Nu fug de responsabilitățile pe care mi le-am asumat, dar nici nu îmi convine foarte tare atunci când te uiți la mine ca la o pușculiță.