Ce înseamnă o familie disfuncțională?

Am auzit de multe ori vorbindu-se despre o familie disfuncțională. Ce înseamnă asta? O familie disfuncțională poate fi acea familie care ne trage în jos, care ne face rău pentru că altfel nu știe, care ne face rău crezând că ne vrea binele sau care, pur și simplu, ne copleșește cu prea multele solicitări.

Exista tipare bine stabilite care incadreaza cu certitudine o familie in aceasta categorie – spre exemplu, familiile in care exista abuzuri de orice natura –, dar si acele familii in care raul nu este evident, palpabil, limpede.

Inca din copilarie avem nevoie sa apartinem unei familii, sa simtim ca facem parte dintr-un grup restrans, in care ne cautam linistea, confortul si siguranta. Avem nevoie de aceasta apartenenta precum o plasa de siguranta pe parcursul devenirii, maturizarii si individualizarii noastre. Ne dorim sustinerea si sprijinul lor neconditionate.

Iar cand in realitate nu avem parte de acestea, isi gaseste fiecare mecanismele prin care se adapteaza la ceea ce are, incercand sa ia de la cei din jur ceea ce ii trebuie. Uneori, nu ne ofera prea multe, dar ne linisteste cumva existenta lor in fundal. Poate ne si razvratim pentru lipsurile lor, dar persistam in a ramane locului, dependenti de propria familie.

„In cazul influentelor pozitive ale familiei asupra noastra, dorim sa pastram si sa perpetuam (in relatia cu alte persoane) acele stari, momente, contexte, care noua ne-au facut bine, in care ne-am simtit relaxati si in siguranta. In cazul influentelor negative, se intampla acelasi lucru, dar din motive diferite. Freud vorbea – cu aproape o suta de ani in urma – despre «compulsia la repetitie», adica despre nevoia individului de a repeta o experienta traumatica. De ce repetam?

Pentru ca atunci cand ni s-a intamplat ceva traumatic (de regula, in copilarie), eul copilului este vulnerabil, slab, nedezvoltat si nu poate face fata la cantitati mari de stimuli nocivi. Astfel, starea copilului ramane amprentata de acel context traumatic, tipar relational cu parintele si, mai tarziu, viitorul adult va repeta aceeasi poveste (sau una asemanatoare). Repetam scenariile relationale negative pentru ca ne sunt cunoscute, suntem familiarizati cu ele si pentru ca eul nostru cauta permanent sa depaseasca trauma (prin repetitie), ne explica Georgiana Dobrescu, psihanalist.

NEVOIA UNEI DISCUTII

Intr-un astfel de caz, poate simplul fapt ca exista o incercare de a discuta cu cel partial responsabil pentru starea noastra, este un pas inainte catre vindecare. Chiar daca nu obtinem raspunsurile pe care ni le dorim, vom fi impacati ca am spus ceea ce am avut de spus. Un astfel de parinte, care nu este dispus sa discute deschis cu copilul lui ajuns la maturitate, sa il asculte si sa ii acorde atentia de care are acum nevoie si raspunsurile pe care le cauta, este un parinte mai atent la propriile nevoi decat la ale celuilalt. El dovedeste atat lipsa de curaj (intrucat nu vrea sa isi recunoasca vina si greselile), cat si neacceptarea maturitatii si a nevoilor copilului sau. Prefera sa ramana parintele autoritar, care nu permite sa fie „judecat. Iar copilul persista in nevoia de a obtine de la parinte o liniste pe care acesta nu i-o poate oferi.

CUM NE DISTANTAM?

Indiferent de greselile celor din familie fata de noi, tindem sa iertam si sa mergem mai departe. Se spune ca uneori nu ierti pentru ca cel care a gresit merita, ci pentru ca tu meriti sa te eliberezi de aceasta povara. Familia ne-o iertam pentru ca – buni, rai – sunt ai nostri, nu? Dar, daca prezenta lor inseamna adancirea suferintelor, daca noi ii iertam, dar ei refuza sa faca vreo schimbare, e mai sanatos sa invatam sa ne distantam de ei. Indiferent de nevoile noastre, ajungem la punctul in care ne este clar ca ei nu ne vor ajuta cu nimic. Iar atunci, cum se spune, „de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere.

„Parintii mei au divortat cand aveam zece ani, iar tata a plecat de acasa. L-am revazut abia la 18 ani, iar de atunci, de fiecare data cand avem o discutie mai serioasa, imi reproseaza ca nu l-am cautat timp de opt ani. La inceput am fost socata sa aud abordarea lui, apoi m-am gandit ca e felul lui de a se apara, dar, in timp, mi-a reprosat de atatea ori incat m-am saturat sa aud asta. Imi spune cat de mult ma iubeste, dar nu mi-a aratat niciodata. Este recasatorit, iar familia actuala este prioritara. Eu nu sunt decat, ocazional, motiv de dezamagiri.

Imi reproseaza ca am fost casatorita si am divortat, ca nu am un loc de munca stabil, ca nu am un copil pana la 35 de ani… Realizarile mele nu conteaza pentru el. Nici despre mine nu stie prea multe. M-au durut mult timp atitudinea si dezinteresul lui, pentru ca il iubesc pe tata. Acum imi spun ca este fericit cu familia lui si, ca sa pot fi si eu impacata, il caut rar si nu ma confesez. Mi-am dat seama ca nu vom avea niciodata relatia pe care mi-as dori-o si care mi-a lipsit mereu, ne spune E., 35 de ani.

O comunicare superficiala nu este tocmai indicata, dar sunt cazuri in care este cea mai sanatoasa atitudine. Este greu sa spunem celor care ne-au dat viata: „Nu mai vreau sa aud de tine, pentru ca tot noi vom suferi, vom purta vina atitudinii pe care am avut-o, iar aceste decizii vin cand suntem pregatiti si convinsi ca este cel mai bine pentru noi. Dar asemenea cazuri sunt rare. Atitudinea sanatoasa este sa cautam sa ne rezolvam problemele cu noi insine (poate si cu ajutorul unui specialist, daca este cazul) si sa ne departam treptat de sursa suferintelor.

DISTANTA SANATOASA

Daca apropierea de familie este daunatoare, distantarea este cea mai buna solutie pentru ambele parti. Georgiana Dobrescu ne explica problema distantarii astfel: „Cu cat relatia parinte-copil/tanar este mai relaxata, bazata pe o buna testare a realitatii si pe o diminuare semnificativa a omnipotentei parintelui (cu alte cuvinte, parintele nu mai este atotputernic si atotstiutor, are calitati, dar si limite, este vazut ca o persoana obisnuita, normala, deci iese din idealizarea puternica a copilului), cu atat desprinderea va fi mai naturala.

Insa daca relatia parinte-copil a fost o relatie incarcata, carentata afectiv, traumatica sau parintele doreste sa ramana idealizat in ochii copilului, detasarea copilului se face dificil, ramanand incarcata de culpabilitate si reprosuri de ambele parti. Este normal sa fie asa, atat timp cat multe probleme au ramas nerezolvate si raman ca un balast ce impiedica aceasta separare (la aceasta contribuie si dorinta inconstienta a parintilor de a nu permite desprinderea copilului, din diferite motive, dorind sa-l pastreze «legat» de ei, cu riscul nedezvoltarii si mutilarii psihoafective a acestuia).

Citește continuarea articolului aici

foto Shutterstock