Bebeluşi: şocul trecerii la viaţa extrauterină

Durerea, triumful şi emoţia naşterii unui copil reprezintă un miracol ce nu încetează să-i uimească şi să-i incite pe toţi cei implicaţi. Bebeluşul este inspectat rapid şi în scurt timp începe să plângă, anunţându-şi venirea pe lume şi propria sa înfăptuire. Apoi e înfăşat, încălzit şi adesea prea somnoros pentru a suge. Ce anume se întâmplă în creierul lui?

Înainte ca darurile oferite de părinţi copiilor lor să poată să fie înţelese, cunoaşterea evenimentelor legate de creierul la naştere este esenţială.

Experienţa provocatoare a naşterii este exemplul suprem al declanşării şi controlului reacţiei de supravieţuire sau la condiţii de stres. Celulele creierului şi reţelele adăpostite în trunchiul cerebral sunt deja mature. Catapultat dintr-o lume care-i oferea căldură şi siguranţă, pruncul nou născut este expus la o explozie de senzaţii noi: rece, lumină, atingere, sunete neobişnuite şi o înfricoşătoare capacitate de mişcare.

Astfel de experienţe noi vor fi percepute ca periculoase, astfel că se activează o reacţie automată de supravieţuire. Neurotransmiţătorii reacţiei de supravieţuire sau la condiţii de stres alcătuiesc o clasă puternică de substanţe chimice, care include adrenalina şi noradrenalina. Deloc surprinzător, ritmul cardiac se accelerează, respiraţia devine întretăiată şi, atunci când îşi începe viaţa independentă, bebeluşul se află într-o stare de intensă excitaţie.

Ca să contracareze situaţia, el cade într-un somn adânc de îndată ce este încălzit, înfăşat şi protejat. Această reacţie este declanşată de un alt set de substanţe chimice, eliberate simultan cu cele care generează excitaţia. Însă ele nu sunt metabolizate la fel de rapid ca acelea aparţinând sistemului adrenalinic, şi includ substanţe opiacee înrudite cu morfina, care atenuează frica şi înlătură durerea. Pe măsură ce excitaţia se reduce, bebeluşul se linişteşte – tiparul atât familiar al plânsului urmat de somn.

Primul dar

Încă de pe vreme când era bebeluş, Eric plângea şi devenea agitat foarte uşor. Mama lui era copleşită de aceste solicitări. Să-i ignore plânsul sau să continue să-l liniştească? Era de-a dreptul încurcată de abundenţa de sfaturi contradictorii despre cum să reglementeze sau să evite să reglementeze viaţa unui bebeluş. Ar fi vrut ca el să înveţe să facă faţă situaţiilor în mod independent, dar nu ştia cum să procedeze în acest sens.

Majoritatea părinţilor vor ca odraslele lor să fie în stare să facă faţă stresului din viaţa de zi cu zi şi să-şi revină după orice experienţă devastatoare. Ca şi mama lui Eric, puţini părinţi ştiu că temelia unei asemenea puteri de refacere este determinată de primele reacţii pe care le-au avut faţă de copiii lor în perioada prunciei.

Nou născuţii învaţă să plângă pentru a-şi semnala nevoile. Intră în joc aceeaşi avalanşă de substanţe chimice ca atunci când apare reacţia de supravieţuire. Să-l lăsăm să plângă, ca să ajungă să se controleze singur? Răspunsul este: NU. Atenţia promptă, constantă şi repetată în timp cu care răspundem la plânsul copilului îl ajută să-şi construiască o capacitate flexibilă de reglare la stresurile viitoare şi, pe măsură ce creşte, o capacitate de a se alina singur. Avalanşa de substanţe chimice se reduce rapid, excitaţia este contracarată, iar reacţia de supravieţuire este modulată.

Cu alte cuvinte, pentru acest copil a fost creată temelia puterii lui de refacere. Cu toate că, de-a lungul vieţii, această temelie va fi extinsă de mai multe influenţe şi asigurată de un ataşament puternic faţă de părinţi, ea reprezintă o capacitate nepreţuită, construită în creierul lui la o vârstă fragedă. Din contră, bebeluşii care nu sunt consolaţi sau care au parte de reacţii imprevizibile rămân într o stare de hiper excitaţie, reacţionează mai mult la alţi stimuli şi pot să ducă cu ei acest set de probleme în alte sectoare ale vieţii lor. Ei riscă să rămână vulnerabili la situaţii de stres anticipate şi la orice traumă majoră.

Un exemplu grăitor se regăseşte în cercetările lui Megan Gunnar de la Universitatea Minnesotta, care a evaluat reacţiile copiilor la stres folosind măsurarea cortizolului, unul dintre hormonii eliberaţi în momentul activării reacţiei de supravieţuire. Unul din studiile ei se concentrează asupra stresului trăit de nou născuţi când li se schimbă scutecele. Rezultatele au arătat că atunci când părintele răspunde rapid şi constant la această nevoie, reacţia de supravieţuire – măsurată prin eliberarea de cortizol – se reducea mai rapid.

Bebeluşii în cauză au ajuns să controleze această reacţie în trei luni, spre deosebire de cei care au primit îngrijiri inconsecvente. Copiii trataţi astfel atunci când au o suferinţă au cele mai mari şanse să ajungă competenţi şi siguri pe ei din punct de vedere social. Aceste cercetări au şi alte aspecte importante, întrucât se ştie că nivelul ridicat şi constant de cortizol interferează cu metabolismul, cu sistemul imunitar şi au efecte asupra creierului în formare.

Receptarea şi reamintirea experienţelor

La două zile după naştere, Ben stă în braţele mamei lui. Suge, doarme, plânge şi a început să se uite la chipul mamei în timpul alăptatului. Cum se explică evoluţia lui atât de rapidă de la acest stadiu la cel în care deţine controlul asupra simţului vederii şi al auzului şi e în stare să se mişte cu un scop? Cum reuşeşte creierul lui să sorteze experienţele ameţitoare, independente, nelimitate, din lumea înconjurătoare? Ce-l ajută să înveţe?

La fel ca la toate vârstele, experienţele lui Ben sunt primite prin mii de receptori senzoriali interni şi externi. Receptorii de la suprafaţa corpului sunt folosiţi pentru senzaţii precum atingerea, gustul şi temperatura. Activarea lor declanşează călătoria uimitoare a impulsurilor electrice, care merg prin anumite canale din măduva spinării şi din nervi, până la destinaţia lor finală, creierul.

La adulţi, odată ce aceste impulsuri au fost receptate de creier, sunt trecute automat pe căi sigure, puternice şi permanente. Ca toţi bebeluşii, Ben încă nu are aceste căi şi multe dintre liniile principale de transport. Experienţele lui au rolul de a forma căile respective şi legăturile dintre acestea. Ele sunt transmise, dar nu şi ataşate unor tipare stocate de amintiri similare, care permit comparaţii şi aduc explicaţii şi soluţii. Acestea sunt amintirile pe care le vor crea experienţele lui.

Citeşte mai multe aici