In apararea copilului salbatic - REVISTA BABY: Pentru părinti și copii

Nu toti copiii sunt la fel. De fapt, greu gasesti 2 care sa semene cu adevarat ca fire, iar cel mai bine stiu acest lucru chiar mamele cu mai multi copii.

Cat de diferiti pot fi fratii, desi sunt crescuti de aceeasi familie, dupa aceleasi reguli? Ne-o spune o mama ce creste 4 copii, intr-un text intitulat „In apararea copilului salbatic”:

In apararea copilului salbatic

Dragi invatatoare, oameni din supermarket, casieri de la banca, receptionisti de la cabinetul medical, si nu in ultimul rand, dragi rude, carora v-ar placea sa spuneti ceva, dar in mod intelept va abtineti: va vad.

Va vad cand ridicati din sprancene, cand abia va ascundeti expresia socata cand imi vedeti copilul cum se comporta. Si sa fiti siguri ca simt ca ma judecati.

Aud intrebarile din capul vostru, pe care cu greu va abtineti sa le puneti. Pot sa va vad cand va muscati limba cu greu, pentru a va abtine sa imi spuneti exact cum gresesc, ca parinte. Va vad.

Dar ghiciti ce? Am 3 alti copii acasa, care se comporta exact cum te-ai astepta de la orice copil. Copii care mereu ma asculta, care niciodata nu fug de langa mine in public. Copii care zambesc politicos cand li se vorbeste si care isi amintesc intotdeauna bunele maniere.

Copii care v-ar face sa va simtiti foarte comod in jurul lor si v-ar da incredere in modul meu de a-i creste.

Apoi am fost binecuvantata cu cel de-al patrulea. Un copil precum o mica explozie, ce nu doar ca nu joaca dupa cum ii canta altii, dar are si propriul cantec, dupa care joaca.

Si crede-ma, sunt in mod frecvent la fel de surprinsa si socata de comportamentul ei pe cat esti si tu. Aminteste-ti, am alti 3 acasa si zilnic nu imi vine sa cred cum cel de-al patrulea poate fi atat de diferit.

N-am mancat nimic diferit in timpul sarcinii, mi-am luat vitaminele. Nu e crescuta intr-o alta casa sau in alt context decat ceilalti 3, deci daca te surprinde pe tine, inchipuie-ti cat de frecvent ma surprinde pe mine.

Si m-am luptat cu personalitatea ei. Doamne cum m-am luptat! Eram hotarata sa descopar acel copil cuminte si intelegator care, eram eu convinsa, e inauntrul ei.

„Sigur e doar o faza. O zi proasta, o saptamana grea, trebuie sa existe o explicatie” – asa gandeam. Pana cand, intr-o zi, in timp ce o priveam cum refuza cu incapatanare sa ma asculte in timp ce o rugam sa faca ceva, am facut un pas in spate si am inspirat adanc.

In loc sa ma infurii si sa incep sa ma cert cu ea pentru ca refuza sa respecte regulile fara comentarii, m-am uitat in ochii ei cu adevarat.

Nu facea asta intentionat. Nu era misiunea vietii ei sa faca exact opusul a ce i se spune, desi sigur asa parea. Era copilul meu salbatic, pe care nu il poti imblanzi.

Era feroce si nestavilita, ea insasi. Nu conta cat as fi tipat eu la ea, cat as fi incercat sa negociez, nimic n-ar fi schimbat asta.

Intr-o societate in care i se va spune pe tot parcursul vietii cum trebuie sa se imbrace, manance, vorbeasca, comporte, ce greutate sa aiba si ce idoli sa venereze, ma bucur sa o vad asa, salbatica.

Sper cu tarie ca isi va pastra latura asta salbatica, si ca va continua sa obtina intotdeauna tot ce isi doreste si sa fie ea insasi.

Sper din tot sufletul ca va ramane impasibila la norme si standarde stabilite arbitrar. Si stiu ca asa va ajunge sa faca lucruri marete. Va reusi asta fiind ea insasi, fara sa-si ceara scuze nimanui pentru modul de a fi.

Dar mai sunt multi ani pana acolo, majoritatea de urcat la deal. Si va trebui sa imi amintesc constant ca eu trebuie sa o invat, nu sa o imblanzesc.

Voi continua sa fac un pas in spate si sa inspir adanc. In timp ce merg pe drumul asta, daca nu cumva ma intampini cu o cana de cafea sau o imbratisare, te rog pastreaza-ti sprancenele ridicate si expresia socata cat mai discrete. Multumesc!