Ce facem cu un copil timid? Il acceptam asa cum este, pentru ca nu asta il defineste pe el ca persoana, si nu ii vom spune mereu „vai, dar ce timid esti, nu mai fi asa, scuzati-l, este timid“, caci ne va crede pe cuvant si va deveni ceea ce credem noi despre el. Mai degraba ii spui „te simti putin rusinat acum, dar e normal, nu o cunosti pe doamna, insa atunci cand vei vorbi cu ea vei vedea ca este foarte draguta“. Copilul nu trebuie obligat sa salute sau sa dea mana. Una este sa ii zici in soapta (nu tare, ca sa sune ca o observatie) „spune buna dimineata“, si alta este sa insisti si sa mai si tipi la el ca nu saluta.Deci respecta-ti copilul si respecta decizia lui de a nu interactiona cu orice persoana care, probabil, nu ii place copilului. Accepta-l asa cum este, incurajeaza-l, fii mandru de el. Ajuta-l sa isi construiascao imagine de sine buna.Toti copiii sunt timizi?Nu, dar ar putea fi. In cazul in care copilul este introvertit, iar parintii lui sunt extrovertiti, acestia vad ca cel mic e diferit de ei, nu reactioneaza ca ei, asa ca pun o mare presiune pe copil sa devina ca ei, ceea ce inhiba si chiar sperie copilul, facandu-l sa se simta ca un ciudat, ca un paria al interactiunilor sociale.Ar putea deveni timid si daca vede in familia sa persoane timide care scapa prin comportamentul de „timid“ de unele responsabilitati sociale, sau sunt lasate in pace de cei din jur, nu sunt obligate sa ia initiative si sa vorbeasca cu ceilalti.Sau daca este speriat de parinti sau bunici ca „lumea zice...“ ceva rau cand vede copilul ca face sau nu anume lucru, sau chiar numai expresia „ce-o sa zica“ mami, tati, copiii, colegii, doamna de la gradinita – acest „ce-o sa zica“ creand o presiune sociala artificiala asupra copilului, care va invata sa se comporte tinand cont de ce va zice lumea, nu de ceea ce este bine sau rau.Potentialii timizi sunt si copiii care au fost aruncati in situatii sociale noi pentru ei, fara o pregatire prealabila, fara sa li se spuna ce se va intampla acolo unde merg, ce se asteapta de la ei, cum ar fi bine sa se comporte (in vizita, la doctor, la gradinita, la teatru, la magazin...).Partea buna este ca timiditatea nu este incurabila. Partea rea este ca, adeseori, ea poate fi confundata cu comportamentul specific temperamentului introvertit. Un introvertit nu este un timid, ci un om care comunica mai putin, care este mai precaut, mai inclinat spre reverie, care se adapteaza la situatii noi cu o oarecare inertie. A-i pune eticheta de timid unui copil introvertit este un branci spre a-l face sa se simta si mai inadecvat.Timidul este un copil normal care, uneori, se poate retrage ca sa castige timp de evaluare a situatiei in care se afla, dar si un sentiment de control al acesteia. In general, pe masura ce copiii castiga sentimentul de control in intalnirile cu oamenii care nu sunt familiari, timiditatea dispare. Dar sunt si copii (si adulti) care se comporta timid fata de oricine, insa atunci nu mai vorbim de timiditate, ci de anxietate sociala.Cand incepem sa vorbim despre timiditate?Este un copil de trei ani timid? In cazul copiilor de cinci ani, putem spune ca anumite comportamente constante de evitare tin de timiditate, insa faptul ca un copil de trei-patru ani se ascunde dupa picioarele parintilor si nu spune buna ziua cand se intalneste cu cineva nu inseamna ca e timid.Timiditatea nu este de ignorat, aparand la varsta prescolara mare (sase-sapte ani). Desi speram ca pana la scoala trece, nu prea se intampla asa. Odata ajuns la scoala, timidul va escalada comportamentele de retragere, ii va fi tot mai greu sa stabileasca relatii noi, la adolescenta va escalada emotional trairile negative in contexte sociale si, treptat, se va transforma in adultul anxios care nu are curaj sa ii spuna doamnei din tramvai ca sta pe piciorul lui cu tocul de la pantofi, care nu ii va spune nimic vecinului care ii ocupa locul platit de parcare, care nu ii va spune sefului ca nu mai poate sa stea si azi peste program, deoarece este ziua de nastere a copilului, care nu va indrazni sa isi contrazica sotul/sotia si va suferi in tacere de stomac, dureri de cap... Caci, daca spune ceva din toate astea, „cine stie ce o sa zica lumea...“.Nu ii face observatie in fata altor persoane!Timiditatea e o forma ciudata de narcisism, prin credinta irationala ca felul cum aratam, cum ne purtam este chiar important pentru ceilalti. Si, ca urmare, trebuie sa fim obsedati de impresia pe care o cream celorlalti. Scopul in viata al celor din jur nu este sa ne evalueze permanent pe noi, timizii. Anumite comportamente ale membrilor familiei pot accentua timiditatea sau o pot declansa la copiii care nu ar fi avut o asemenea tendinta in mod natural (de exemplu, introvertitii nu sunt asa de dornici sa comunice cu cei din jur, nu pentru ca ar fi timizi, ci pentru ca sunt mai precauti, lucru pe care un parinte extrovertit nu il poate intelege): vorbesc in locul copilului atunci cand interactioneaza cu persoane din afara familiei, spun celorlalti ca este mai timid, ca o scuza a faptului ca cel mic nu se simte confortabil in public...Text: Cristiana Haica; Foto: DREAMSTIME, SHUTTERSTOCK.