Povesti de descifrat copiii

Copiii nu isi pot exprima direct gandurile si emotiile, o fac de cele mai multe ori indirect, prin comportament, atitudine. Exista totusi modalitati ocolitoare de a face copiii sa spuna ce au pe suflet – de exemplu, prin jocul de-a povestea’.

Povestea este acea tara a tuturor posibilitatilor’. Povestea este jocul in care copilul intra foarte usor, traieste alaturi de personaj si cauta, apoi gaseste solutii alaturi de el.

Deci, povestea poate fi o cale fantastica de a rezolva si propriile probleme, de a proiecta in altcineva, care, desigur, nu sunt eu, copilul, propriile mele dileme, propriile mele frici.

Fiindca atat timp cat nu vorbesc despre mine in acea poveste, ma astept ca eroul acela sa se descurce din itele respective, sa invinga raul, sa iasa triumfator. Caci aici nu vorbesc despre povesti cunoscute, deja citite de mamici, bunici, tatici, ci despre povesti noi, create deja sau doar cu inceput dat.

Una dintre modalitatile utilizate de psihologi pentru a facilita mecanismul proiectiei consta in a prezenta copilului o situatie dezvoltata doar partial, un inceput de poveste, lui revenindu-i sarcina de a completa cum crede el ca este mai bine, fara a se gandi prea mult timp, ce se va intampla cu personajul.

Un asemenea test de completare este cel creat de Louisa Duss. El consta in a-i pune pe copiii mai mari de trei-patru ani sa comple­teze o povestire deja inceputa, avand ca personaje fie animale, pasari, fie oameni care fac sau carora li se intampla lu­cruri obis­nuite.

Aceasta metoda, conceputa inca din 1940, consta intr-o serie de mici povestiri (zece in total) pe care copilul trebuie sa le completeze. Fiecare dintre cele zece povesti cu inceput dat se refera la o situatie care corespun­de unui anumit stadiu de dezvoltare psihica (conform teoriei psihanalitice) si va pune in evidenta eventuala problematica ce ar cores­punde fiecarui stadiu de dezvol­tare.

Desi examinatorul ar trebui sa posede notiuni clare asupra dezvoltarii personalitatii, din punct de vedere psihanalitic si al capacitatii de a intelege situatiile simbolice, de foarte multe ori, proiectiile sunt atat de evidente si de relevante incat orice parinte reuseste sa inteleaga – auzind continuarea povestii spusa de copil – ce este in sufletelul copilului sau.

Chiar daca numai la un nivel intuitiv. Povestirile sunt extrem de simple, in asa fel incat pot fi intelese si de catre un copil de trei ani. De exemplu, povestea pasarii – este folosita pentru a se observa atasamentul copilului fata de parinti: Un tata si o mama, pasari, dorm impreuna cu propriul lor copil in cuib, pe creanga unui copac.

Dintr-o data, izbucneste un vant puternic, iar cuibul cade pe pamant.
Cele trei pasari se trezesc brusc. Tatal zboara pe un brad, mama pe un altul, dar copilul, ce urmeaza sa faca? El/ea stie sa zboare un pic’.

Povestea fetitei I – poveste adevarata
Era odata o fetita I, care avea un prieten imaginar numit P, care era un animalut foarte simpatic, dar foarte neas­tamparat…’ si despre care mamica fetitei I si fetita insasi povesteau in fiecare seara noi aventuri. Inainte de nani. Era un exercitiu de imaginatie, de crea­tivitate, spunea mama.

Dar fetita credea ca, spre deosebire de ea, I si P stiau sa isi rezolve problemele. Pentru ca fetita proiecta in cele doua personaje problemele ei de peste zi si le gasea cai interesante de rezolvare, cu sprijinul mamei sale, care o incuraja sa gandeasca creativ pentru rezolvarea dificultatilor, gasind solutii nastrusnice.

Dupa ce terminau aventura-po­veste de seara, incepeau sa analizeze care erau avantajele si dezavantajele solutiilor gasite. Nu numai ca au strans foarte mult legatura mama-fiica si au consolidat increderea copilului in mama sa, ca partener de incre­dere, dar pentru fetita I acest serial al povestilor de seara a fost o modalitate extrem de eficienta de a se pregati pentru viata.