Este justificata ingrijorarea unor parinti legata de atasamentul fata de obiecte al copilului lor fata de anumite jucarii sau obiecte?Fie ca este vorba de un ursulet, de o papusica, de o paturica sau de o pernuta de decor carata oriunde si oricand, ele sunt obiecte pe care copilul isi proiecteaza sentimentul de siguranta, de "acasa", de familiar si liniste.Fara aceste obiecte, copilul devine nesigur, nelinistit sau chiar anxios. Bine, cand este vorba de un copil de trei ani, nu pare ceva exagerat, insa la varsta de cinci ani? Da, si la cinci ani, si chiar mai tarziu. Pana la urma, pe cine si de ce deranjeaza acest lucru?Poate ca este greu de carat? Poate ca acea jucarie creeaza zazanie intre copii? Poate ca adultul isi imagineaza ca cine stie ce ar spune lumea atunci cand vede un copil mare carand mereu dupa el o jucarie (mi se pare absurd, nu pentru copii sunt jucariile?)...De ce vrem sa renunte la acea jucarie? Care este, de fapt, problema? Si a cui? A copilului sau a adultului care protesteaza?Primele momente de explorare independenta a "lumii" apar, de obicei, pe la sase luni, cand bebe "paseste" afara din zonele de securitate reprezentate de pat, tarc, carucior.Atasamentul fata de obiecte al copiluluiIar impactul "lumii" asupra lui poate avea un efect foarte puternic, copilul simtind nevoia sa se sprijine de ceva (afectiv vorbind) - o jucarie, o pernuta, o paturica ce ii aduce consistenta, mirosul, caldura de acasa.Aceste ancore sunt obiecte care ofera siguranta, care dau copilului senzatia de confort afectiv in lumea mare si rea.Copilul nu are cum sa se simta in siguranta in locuri sau cu persoane straine, asa, dintr-o data; el trebuie sa isi educe in timp acest sentiment de incredere, odata cu capatarea independentei personale (odata cu invatarea mersului, vorbirii etc.), independenta ce se stabileste mai usor cand ai alaturi ceva familiar.Ganditi-va la cate schimbari (uneori foarte rapide) trebuie sa faca fata un copil de doi-trei ani: intra la cresa sau gradinita, frecventeaza mai activ si mai dinamic locurile de joaca, parcurile - o multime de figuri noi, medii noi, reguli noi.Un copil care are un astfel de obiect de atasament, un obiect securizant (caci nu toti au, din pacate, as spune eu), atunci cand este lipsit de el se va simti extrem de frustrat, astfel incat schimbarile bruste, uneori dure din mediu pot deveni chiar traumatizante.Daca, aparent, copilul iese din casa fara acel obiect (a uitat de el), adultul ar face bine sa il aiba in sacosa, pentru orice eventualitate.Indiferent de varsta, copilul va renunta singur la obiectul securizant, imediat ce se va simti pregatit sa o faca.Acest obiect este extrem de important mai ales atunci cand copilul merge in colectivitate, caci el are rolul de a o inlocui pe mami cat timp ea este absenta. Fortandu-l sa renunte, nu facem decat sa prelungim dependenta copilului de prezenta acelui obiect.Cand devine atasamentul fata de obiecte o problemaCe se intampla, totusi, daca un copil poarta permanent ursuletul, paturica etc. cu el, nu numai la gradinita, la culcare sau cand iese pe afara?Atunci ne putem pune problema ca acel copil simte nevoia de mai multa dragaleala, atentie si afectiune din partea parintilor sai. Acestia ar fi bine sa inceapa sa se joace mai mult cu copilul sau sa petreaca ceva mai mult timp cu el.Daca regulile gradinitei nu permit accesul copiilor cu jucarii/obiecte de acasa, "soarta" obiectului securizant poate fi pusa in pericol. Iar copilul poate incepe sa refuze mersul la gradi (se va simti in pericol).De aceea, trebuie negociat cu educatoarea ca pentru un timp sa permita accesul ursuletilor la programul educational, iar noi vom incepe bland dezobisnuirea.Dezobisnuirea ar fi trebuit sa inceapa cu minimum trei luni inainte de a incepe gradinita, daca stim ca aceasta este regula unitatii de invatamant. Am putea sa introducem zile in care ursuletii sunt raciti, iar copilul ii va culca in pat, bine inveliti, inainte de a pleca de acasa.Ori sa le permitem accesul micilor jucarii in zone din ce in ce mai limitate (casa, parc, strada, masina, gradinita), apoi scoatem cate una, pe rand, restrictionand accesul - in parc, apoi pe strada (timp in care jucariile stau in sacosa la mama), si asa mai departe, limitand treptat joaca cu ele doar acasa.Mai putem oferi obiecte inlocuitoare mai accesibile - un breloc cu poza mamei sau a ursuletului, ce poate fi tinut in buzunar.37% dintre parinti se joaca cu copilul, lucru benefic pentru dezvoltarea copilului, tinand cont de ambianta pozitiva familiala si, totodata, stimulativa creata in mediul apropiat al acestuia, arata UNICEF.Cand se va simti pregatit, va renunta la obiectEste interzis a pedepsi sau a face de rusine copilul in public in legatura cu pasiunea lui pentru o anumita jucarie, sau pentru ca isi cara mereu dupa el un anumit obiect.Efectul este intarirea atasamentului, dar mai ales umilirea copilului. Si intrarea penibila a adultului intr-o lupta pentru putere cu copilul - ca cine sa fie, ca mine sau ca tine?Sa presupunem ca a cedat deja de buna voie la ursuletul tarat peste tot. Aceasta inseamna ca nu se mai intoarce la acest obicei?Ba da, este posibil sa revina (ca o manifestare a regresiei afective), in cazul in care are loc un eveniment stresant in viata copilului sau familiei (decesul cuiva, nasterea unui fratior, mutarea cu casa sau schimbarea gradinitei, agresarea copilului, boala ce presupune internarea mamei sau a tatalui, ori chiar a copilului). Vestea buna este ca, odata suferinta trecuta, va renunta la acest obicei.Text: Cristiana Haica; Foto: 123rf.com