In prezent, se estimeaza ca, dintr-o populatie totala de 22 de milioane de locuitori:
- 2 milioane de romani muncesc in strainatate;
- ei aduc economiei circa doua miliarde de dolari anual;
- dupa aderare si ridicarea restrictiilor de viza, numarul lor creste permanent;
- exista un proiect de lege conform caruia cei care pleaca sa munceasca in strainatate trebuie sa dea o declaratie privind numarul de copii pe care ii lasa in urma si modalitatile de contact ale celor care ii au in grija;
- Agentia Nationala pentru Protectia Drepturilor Copilului considera insa ca aceasta lege face prea putin, caci nu se respecta si nu ajuta cu nimic copiii celor care pleaca ilegal.
Pentru acesti copii, timpul este cel ce pare ca nu mai trece odata. El se masoara mai intotdeauna in lacrimi, in mii de kilometri distanta si intr-o cantitate teribila de dor. Prea mult pentru piepturile lor mici…
Mare parte din acest material ar fi trebuit sa fie cifrele. Cifre, nume si saracie. Mii de parinti amarati, plecati la lucru in strainatate si zecile de mii de copii ramasi intr-un fel de „abandon temporar pe la bunici, rude indepartate sau pe paturile… statului.
Sute de micuti care pierd pasul cu invatatura, zeci si zeci de copii debusolati care nu mai stiu incotro s-o apuce si carora cele cateva zile pe an in care isi vad parintele nu le acopera lipsa autoritatii si a grijii acestuia.
Ori poate kilogramele de jucarii si dulciuri cu care sunt rasfatati de Pasti sau de Craciun, dar care nu tin loc de sufletul iubit al celui plecat departe, printre straini. In inimile copiilor ramasi singuri aici, in vreme ce parintii lor muncesc in alte tari, creste numai un gol imens.
Fie ca se numesc Maria, Ionut, Carmen, Mihai si Cosmin sau cine mai stie cum, ei seamana unul cu altul, asa cum seamana si durerile lor. Si marea problema e ca sunt multi, prea multi. Fiecare cu tragedia lui, fiecare traindu-si propria drama, nestiut, acolo, in siguratate. Sunt copiii fara copilarie.
Ii afli la aproape toate scolile din Romania si ii recunosti usor dupa umerii parca usor mai aplecati de grijile care s-au inmultit peste ei si dupa privirea in care, invariabil, se ghiceste urma unei tristeti fara nume si a ceva departat si pierdut.
Din acest punct de vedere, scoala 114 „Principesa Margareta din Bucuresti e parca nitel deosebita. Nu pentru ca aici copiii acestia, cuprinsi de o singuratate temporara, ar fi mai putini decat in altele, ci fiindca profesorii, educatorii vad, incearca, isi pun intrebari si cauta solutii pentru a usura dramele acestor micuti.
Copiii nu mai comunica
Pe Claudiu l-am cunoscut la terminarea orelor de curs, cand bunica lui venise sa-l ia de la scoala. Un baietel slabut, un pic nehotarat si care nu arata ca de clasa a cincea. La prima vedere nu-i dai mai mult de opt – noua ani. De fapt, are aproape 12 si este un copil caruia pare ca Dumnezeu i-a harazit un drum mai greu.
Parintii lui goniti de saracie au plecat undeva prin lume, sa castige bani de pe cand el era in clasa a treia (nu-i vorba, e un lucru de bine, pe care el spune ca il si intelege foarte bine, si pe care bunicii lui incearca sa-l compenseze cu multa grija si atentie), dar care l-au lasat cu o tristete lunga adunata in ochi.
De mancat are ce manca, nu sufera de lipsuri cum a auzit el la multi alti colegi din scoala cu parintii plecati, doar cu invatatul merge ceva mai greu, parca tot mai greu, si se simte insingurat. Ocolit, dat cumva la o parte de altii, sau poate ca doar asa i se pare lui in zilele si serile cand viseaza la toti ai lui, asteptand un leac pentru sufletul sau ceva mai trist.
„Asemenea copii nu prea se mai simt motivati sa-si continue studiile, copiaza fronda, nesupunerea, de la altii asemenea lor, si apare astfel problema abandonului scolar si de multe ori a delicventei juvenile, adauga si Alina Deliu, invatatoarea in a carei clasa se mai afla inca destui copii in aceeasi situatie.