Este justificata ingrijorarea unor parinti legata de atasamentul fata de obiecte al copilului lor fata de anumite jucarii sau obiecte?
Fie ca este vorba de un ursulet, de o papusica, de o paturica sau de o pernuta de decor carata oriunde si oricand, ele sunt obiecte pe care copilul isi proiecteaza sentimentul de siguranta, de „acasa', de familiar si liniste.
Fara aceste obiecte, copilul devine nesigur, nelinistit sau chiar anxios. Bine, cand este vorba de un copil de trei ani, nu pare ceva exagerat, insa la varsta de cinci ani? Da, si la cinci ani, si chiar mai tarziu. Pana la urma, pe cine si de ce deranjeaza acest lucru?
Poate ca este greu de carat? Poate ca acea jucarie creeaza zazanie intre copii? Poate ca adultul isi imagineaza ca cine stie ce ar spune lumea atunci cand vede un copil mare carand mereu dupa el o jucarie (mi se pare absurd, nu pentru copii sunt jucariile?)…
De ce vrem sa renunte la acea jucarie? Care este, de fapt, problema? Si a cui? A copilului sau a adultului care protesteaza?
Primele momente de explorare independenta a „lumii' apar, de obicei, pe la sase luni, cand bebe „paseste' afara din zonele de securitate reprezentate de pat, tarc, carucior.
Atasamentul fata de obiecte al copilului
Iar impactul „lumii' asupra lui poate avea un efect foarte puternic, copilul simtind nevoia sa se sprijine de ceva (afectiv vorbind) – o jucarie, o pernuta, o paturica ce ii aduce consistenta, mirosul, caldura de acasa.
Aceste ancore sunt obiecte care ofera siguranta, care dau copilului senzatia de confort afectiv in lumea mare si rea.
Copilul nu are cum sa se simta in siguranta in locuri sau cu persoane straine, asa, dintr-o data; el trebuie sa isi educe in timp acest sentiment de incredere, odata cu capatarea independentei personale (odata cu invatarea mersului, vorbirii etc.), independenta ce se stabileste mai usor cand ai alaturi ceva familiar.
Ganditi-va la cate schimbari (uneori foarte rapide) trebuie sa faca fata un copil de doi-trei ani: intra la cresa sau gradinita, frecventeaza mai activ si mai dinamic locurile de joaca, parcurile – o multime de figuri noi, medii noi, reguli noi.
Un copil care are un astfel de obiect de atasament, un obiect securizant (caci nu toti au, din pacate, as spune eu), atunci cand este lipsit de el se va simti extrem de frustrat, astfel incat schimbarile bruste, uneori dure din mediu pot deveni chiar traumatizante.
Daca, aparent, copilul iese din casa fara acel obiect (a uitat de el), adultul ar face bine sa il aiba in sacosa, pentru orice eventualitate.
Indiferent de varsta, copilul va renunta singur la obiectul securizant, imediat ce se va simti pregatit sa o faca.
Page: 1 2