Pinocchio – ce exemplu negativ pentru noi, copiii! Nici nu stia sa minta! Si pentru asta a fost pedepsit sa ii creasca nasul. De atunci, toti parintii ne ameninta ca ne va creste nasul daca mintim. Dar lor de ce nu le creste?!
Oare chiar nu va dati seama ca noi, copiii, nu mintim? Doar oamenii mari mint, nu copiii. Copiii spun lucruri trasnite, asa cum spune domnul acela la televizor.
Inca de foarte mic am auzit povesti spuse de mama, tata sau bunicii mei. Si imi placeau, desi imi era teama uneori. Odata, cand ma temeam foarte tare, am intrebat-o pe mami daca exista lighioanele acelea – balauri, Zana cea Rea si Zana cea Buna, Lupul Vorbitor si tot ce era acolo.
Si mama a spus ca nu, acestea sunt doar povesti. Bine, bine, povesti, dar exista? Nu, a spus mami, personajele din povesti nu sunt adevarate. Dar cum sunt? Sunt plasmuiri ale mintii omului, ele nu exista de fapt. Adica tot ce fac ele nu este adevarat? Nici ele nu sunt adevarate? Nu, a spus mama. M-am linistit.
Nu voiam sa stiu mai multe atunci, si imi placeau povestile, mereu le ascultam cu drag. Intr-o zi, cand mami nu mai avea carti de povesti necitite, s-a gandit sa imi spuna o poveste despre un copil pe care il chema ca si pe mine, statea intr-un apartament la bloc, ca si mine, mergea la gradi, ca si mine, si facea multe lucruri, la fel ca si mine, uneori era chiar fricos, facea si prostioare, dar toate aventurile lui se incheiau cu bine.
De la povestile cu el am invatat si eu sa rezolv foarte multe dintre problemele mele. Asa ca m-am hotarat ca el sa fie prietenul meu. Prietenul meu imaginar, desigur, deoarece multi copii aveau prieteni imaginari. Cand eram intr-o zi la bunica, am facut o mare prostie: am spart un bibelou din biblioteca.
Si nu am avut curaj sa ii spun ca eu l-am spart, asa ca am zis ca nu eu, ci prietenul meu l-a spart. De ce? Pentru ca el stia sa se descurce foarte bine in orice situatie si m-am gandit ca si de data asta o va face.
M-a certat rau bunica, nu pentru ca am spart bibeloul, ci pentru ca am mintit. Ce am mintit?, am intrebat-o. A zis ca am mintit ca prietenul meu imaginar a spart obiectul, ca el nu exista. Ba da, exista, am spus eu, speriat ca existenta prietenului meu este amenintata.
Nu exista, copile!’ Am plans mult atunci, ca si cum acel prieten ar fi murit. Cum nu exista? Mami mi-a spus povesti despre el… Dar mi-am amintit ca tot mami a spus ca personajele din povesti nu exista. Am intrebat-o pe bunica ce inseamna ca minti.
Si mi-a spus ca inseamna sa spui despre ceva care nu exista. Deci, mami m-a mintit mereu cand imi spunea povesti inventate de ea, si oamenii care au scris povesti au mintit mereu copiii? Deci, eu ii minteam mereu pe copii cand le povesteam la gradi aventurile mele cu prietenul meu imaginar?
Si nu trebuie sa mai mint de acum? Sau asta nu e miciuna? Atunci ce este minciuna?
Daca stii sa interpretezi gesturile si expresiile faciale ale copilului, poti sa afli mai suor daca te minte sau nu.
Si am fost la psiholog
Nu pentru ca minteam sau aveam un prieten imaginar, ci pentru ca de atunci am fost asa de speriat, ca nu mai voiam sa mai aud povesti, plangeam la gradinita, imi era frica sa mai raman la altcineva decat la mine acasa. Ma purtam foarte ciudat.
Si mami m-a dus la psiholog. Acolo era o doamna care mi-a spus ca e bine sa ai prieteni imaginari si ca aventurile lor nu sunt minciuni si ca nu e ceva rau sa povestesti lucruri care nu exista. Ce fericit am fost! Am simtit ca toata fata mea arde si voiam sa o pup pe doamna, i-am facut si un desen foarte frumos, drept recunostinta.
Dar’, a spus ea, si respiratia mi s-a oprit, iar ochii mei s-au facut dintr-o data mari cat soarele. Dar ce? Dar, de fiecare data cand spui o poveste din aceasta, trebuie sa mentionezi ca este poveste, ca este ceva spus din imaginatie si ca, de fapt, asa ceva nu exista in realitate, ca sa nu creada ceilalti ca tu vrei sa ii pacalesti.’ Adica, sa inteleg ca pot sa spun ceva inventat, dar la urma sa spun ca e in imaginatie? Imi convine! S-a facut!
Page: 1 2