Paradoxal, deși vârsta frageda a unui copil (1-3 ani) pare să nu fie o premisă pentru mari probleme existențiale, nu o dată copilul se manifestă insuportabil. El poate fi nervos aparent fără motiv, neascultator, violent, supărat și imposibil de calmat. Pe scurt, face mofturi. Părintii nu o dată își pun întrebarea: unde am greșit? Și mai ales: cum fac să înceteze acest comportament?
Uneori, manifestarile sunt trecute cu vederea – in cazul in care se manifesta in casa sau cand parintele, prea obosit, asteapta sa ii treaca pur si simplu copilului aceasta stare. Cu toate acestea, treptat, aceste episoade, necorectate, se repeta si ajung sa se manifeste si in situatii din cele mai stanjenitoare.
„Eram cu fiica mea in supermarket si am ajuns la raionul de jucarii din intamplare, fiind in cautarea unor instrumente de gradinarit aflate in apropierea rafturilor cu jucarii. Carina a luat o jucarie de pe raft si mi-a fost imposibil sa o conving sa o puna la loc. Spunandu-i ca nu o cumparam, s-a suparat atat de tare, incat a inceput sa planga si sa tipe ca ea vrea jucaria si nu o lasa acolo. Am incercat putin sa o calmez, dar mi-a fost rusine de cei din jur, care se uitau la copil si, in cele din urma, am cumparat-o. Stiu ca nu am procedat corect, dar, pe moment, a fost singura solutie la care m-am gandit, ne povesteste Andreea, mama Carinei, o adorabila fetita de trei ani. (Citește Plânsul de nervi – cum îl calmezi)
Este o situatie clasica, in care parintii reactioneaza diferit, in functie de dispozitie, de intuitia de moment sau de relatia de comunicare dintre ei si copil. Firesc, unui copil cu care se sta de vorba in mod regulat, explicandu-i-se lucrurile, i se poate transmite decizia parinteasca in asa fel incat aceasta sa fie respectata.
In schimb, unui copil lipsit de atentia unor discutii amanuntite sau rasfatat in exces pentru a i se intra in gratii, in asemenea situatii, nu i se poate comunica rational hotararea parintelui si motivatia acestuia.
Are toane iar…
Manifestarile de o asemenea incapatanare, fie publice, fie in intimitatea caminului, sunt semnale prin care copilul incearca sa atraga atentia parintelui, sa il oblige sa il asculte. In mod normal, sunt semnale de alarma ca acelui copil ii lipseste o comunicare corecta si o educatie echilibrata (permisiva, dar autoritara) din partea parintelui.
Odata semnalate aceste aspecte, parintele trebuie sa incerce sa petreaca ceva mai mult timp intelegand nevoile reale ale copilului, discutand cu acesta si facandu-se ascultat. In momentul unor astfel de crize, situatia nu poate fi controlata decat prin ignorarea copilului.
Fie ne indepartam putin de el, neluand seama la criza, fie incercam sa ii distragem atentia catre altceva, fie il surprindem printr-o reactie neasteptata: el plange, iar noi folosim umorul. Odata depa¬sita criza, trebuie sa ne concentram pe acele reguli pe care copilul trebuie sa le invete pentru ca situatia sa nu se mai repete.
De ce un copil este agresiv?
Pornind de la situatiile severe, cum sunt cazurile in care copiii chinuie animale sau copii mai mici, pana la maruntele impunsaturi intr-un grup de joaca, toate aceste porniri isi au esenta in comportamente invatate sau in privarea de afectiune.
Daca in primele cazuri situatia este una mai complicata, fiind vorba de copii abuzati verbal sau emotional ori de copii martori la astfel de abuzuri, in cele din urma cazuri raspunsul poate fi dat pana si de desenele animate urmarite.
Chiar daca familia este una functionala, in care nu exista certuri majore, neintelegeri sau conflicte, simpla nesupraveghere a programului copilului permite ca anumite informatii sa ajunga la el. Grupul de copii in care se joaca, programul de la televizor, relatari la care copilul este martor, toate acestea pot duce la un comportament agresiv sau la un limbaj asemenea.
Astfel, putem fi surprinsi de copilul nostru bine educat, enuntand cuvinte sau expresii al caror inteles nu il cunoaste, dar care stie ca pot provoca o reactie si pot atrage atentia asupra lui, sau anumite porniri razboinice la copil, ce depasesc granita jocului „de-a supereroii.
Am un copil rasfatat?
La aceasta intrebare am putea raspunde cu „da in cazul acelor parinti mult prea ocupati pentru a petrece destul timp cu copilul, gata sa ii ofere ceea ce acesta cere, pe motiv ca isi doresc sa nu ii lipseasca nimic si compensand astfel, chiar si inconstient, cea mai mare lipsa din viata celui mic: cea a prezentei parintesti.
„Mi-am dorit tare mult sa ma intorc la munca, la un an dupa ce am nascut, convinsa fiind ca nu vreau sa ii lipseasca nimic copilului meu. Mi-am reluat programul obisnuit, care de multe ori insemna sa ajung acasa chiar dupa ce Radu adormea. Iar cand eram impreuna, nu ii refuzam mai nimic, de teama sa nu se ataseze si mai tare de mama, bunica lui, care isi petrecea toata ziua cu el, si pe care si-o dorea cu disperare in preajma. Dupa un an, am realizat ca relationez gresit cu propriul meu copil, ca imi cumpar locul in viata lui, si ca, atat lui, cat si mie, ne lipsea timpul petrecut impreuna. Abia dupa un an am acceptat sa lucrez part-time si sa imi iau si de lucru la domiciliu pentru a impaca toate nevoile cat pot de echilibrat, se confeseaza Cristina, mama lui Radu, acum in varsta de trei ani.
Un astfel de comportament, prin care nu refuzam nimic celui mic, de teama de a nu parea rai si simtindu-ne vinovati ca nu petrecem mai mult timp impreuna, duce in cele din urma la un rasfat in exces. Copilul ajunge sa comunice cu parintele doar prin pretentii, intrucat stie ca asa beneficiaza de atentia acestuia. Iar pe masura ce trece timpul, va fi din ce in ce mai greu sa il dezvatam de acest lucru pentru a-l aduce la o relationare corecta.
Cum prevenim rasfatul in exces?
Tendinta parintelui este aceea de a-si multumi copilul, de a-l vedea fericit, de a-i asigura anumite placeri care, pe moment, nu par foarte mari. Cu toate acestea, putem avea in vedere faptul ca cel mic va creste si odata cu el vor creste si pretentiile.
Daca nu din alt motiv, macar din convingerea ca el nu va putea obtine mereu ceea ce isi doreste, este bine sa il educam in privinta pretentiilor. Mai corect este insa daca limitam cerintele copilului cu discernamant, compensand mai degraba prin timpul petrecut, povestind sau desfasurand activitati cu cel mic decat achizitionand diverse bunuri.
De asemenea, este indicat sa evitam rascumpararea timpului petrecut in absenta parintelui cu o recompensa materiala. Copilul intelege daca ii vorbim, daca ii explicam si, mai ales, daca acoperim aceasta absenta intr-un alt moment, petrecut alaturi de el.
Stresul, cauza mofturilor
Pentru evitarea unor situatii asemanatoare, este important ca cei mici sa aiba un set de reguli ferme si un program stabilit clar de parinti. Nu trebuie sa fim rigizi, ci sa tinem cont de nevoile celui mic. Cu toate acestea, un program pe care trebuie sa il urmeze: ora de culcare si de masa, timpul petrecut afara, la joaca, timpul petrecut la televizor, etc. Este un factor de echilibru in viata unui copil.
Astfel, si noi, ca parinti, ne putem face ascultati mai usor de catre cei mici. Foarte important este sa intelegem ca, asemeni noua, cei mici pot trai stresul pe care il simt in familie sau in diferite situatii cu care se confrunta. Stresul pentru copii poate proveni atat din conflicte familiale, cat si din schimbarea fie a locuintei, fie a rutinei zilnice, fie si datorate mersului la gradinita.
Iata cateva metode de a-l ajuta pe copil sa reduca nivelul de stres. Nu incercati sa rezolvati anumite situatii in locul copilului. De multe ori, este suficient sa il ascultati si sa ii fiti alaturi. Pe masura ce il ascultati, indemnati-l sa gaseasca si solutii, ghidandu-l; incurajati-l sa petreaca timp linistit, ascultand inregistrari cu sunete din natura sau mergeti la o plimbare in doi.
Incurajati copilul sa povesteasca, sa isi spuna problema, pentru ca, odata spusa, aceasta isi va pierde din intensitate si se poate gasi si o solutie. Ca activitati relaxante, incurajati copilul sa practice un sport sau sa isi manifeste un talent anume.
Agresiv verbal sau fizic?
Daca vorbim de un limbaj necorespunzator, ideal este sa explicam copilului pe intelesul lui ca respectivele cuvinte nu atrag atentia in mod pozitiv si ca sunt neplacute, fara insa a avea o reactie puternica pe moment, cand le auzim.
„Eram la masa cu intreaga familie si bunicii, cand l-am auzit pe Matei reproducand o injuratura in gura mare, fara nicio legatura cu activitatea lui din acel moment. Am reusit discret sa fac semn celor de la masa sa nu reactioneze si l-am intrebat pe copil daca il ajut sa se stearga pe maini, ca si cum nu as fi auzit ce a spus.
Mai tarziu, i-am explicat ca este un cuvant urat si ca nu este potrivita folosirea lui. Sincer, nu l-am mai auzit spunand si sunt aproape convinsa ca mai degraba lipsa unei reactii la care se astepta atunci cand l-a rostit l-a convins ca nu e un cuvant atat de interesant, povesteste Ioana, mama lui Matei, de doi ani si sase luni.
Cand vorbim insa de agresiune fizica, este bine ca reactia noastra sa fie una prompta si ferma. In niciun caz nu se recurge la corectii corporale aplicate copilului, ci la indepartarea lui de situatia conflictuala, explicarea comportamentului gresit si pedeapsa prin privarea de o activitate dorita. De exemplu: „pentru ca ai lovit copilul celalalt, in seara aceasta nu ai voie la televizor.
Citește continuarea articolului aici
foto Shutterstock