Poţi alege să stai în concediu postnatal sau să te întorci la muncă după doar câteva luni de la naştere, chiar nu contează… Indiferent de situaţie, te poţi trezi că ai acasă un bebeluş care pur şi simplu nu poate trăi fără tine.
Primul gând care apare în mintea mamei al cărei bebeluş este prea legat de ea, care nu vrea să stea decât cu ea, este „ce mă fac, nu voi putea niciodată să îl desprind de mine, „este prea ataşat de mine.
Şi astfel, neliniştea mămicii se transformă în anxietate, mama este foarte agitată, se enervează sau plânge când cea mai mică încercare de dezlipire de copil eşuează.
Separarea se poate produce uneori brutal, mama lăsând copilul pur şi simplu cu altcineva, însă la ea va începe să apară sentimentul de vinovăţie, şi copilul îşi va accentua neliniştea simţind neliniştea mamei. Ca urmare, şi mama şi copilul vor suferi în egală măsură.
Teama de separare reprezintă un comportament firesc, comun majorităţii copiilor, chiar din primul an de viaţă.
Ce se întâmplă de fapt?
Oare este o greşeală de educaţie, îl răsfăţăm prea mult dacă stăm mereu cu el, dacă îl ţinem prea mult în braţe? Oare are copilul o problemă? Se pare că nu. Bebeluşii tind să se „agaţe de mamele lor fără a avea de fapt o problemă reală legată de separarea de ele.
Este un comportament normal, chiar dacă epuizant pentru mamă. Este posibil să apară chiar şi bine-cunoscuta „anxietate de separare atunci când abilităţile motorii ale copilului încep să se dezvolte (mersul în patru labe sau în două picioare).
Se pare că această anxietate de separare apare odată cu conflictul între dorinţa de a se îndepărta de adulţi, pentru a explora mediul, şi inabilitatea mentală (sistemul nervos imatur) de a face faţă acestei separări, de a o suporta. Este ca şi cum picioruşele spun „hai, mergi şi explorează, iar mintea spune „nu te duce, că intri în bucluc.
Cum trebuie să ne comportăm
Şi atunci e mai bine să fim mai distanţi cu copilul, să nu îl mai ţinem în braţe, să se obişnuiască cu distanţa fizică şi afectivă faţă de adult?
Nu. Studiile clinice arată că bebeluşii care au fost „ataşaţi de părinţi, mai „lipiţi de aceştia devin mai târziu mult mai siguri pe ei şi mai independenţi decât cei care au avut părinţi mai retinuţi în a-şi arăta afecţiunea.
Se pare că aşa-zisa dependenţă de părinţi din primul an de viaţă este o premisă pentru a avea ca adult relaţii calde şi durabile.
Acest lucru nu înseamnă că trebuie să cădem în extrema cealaltă: să răsfăţăm bebeluşul, acesta devenind dependent de prezenţa maternă sau paternă.
Un motiv al apariţiei anxietăţii de separare este nivelul de dezvoltare a intelectului: pâna la 10-12 luni, copilul nu este capabil mental să facă diferenţa între ceea ce nu vede şi ceea ce nu este prezent.
Pentru el, ceea ce nu se vede nu există. De aceea, ieşirea mamei din câmpul vizual este echivalentă cu dispariţia ei.
Pentru a educa această abilitate de a conştientiza prezenţa cuiva, chiar dacă acea persoană nu este prezentă în faţa ochilor, joacă împreună cu copilul un fel de „v-aţi ascunselea, „cucu-bau, strigându-l de după canapea, dulap, şi stimulându-l să privească sau să meargă unde se aude vocea.
Încearcă să-i vii în ajutor
Iată cum putem ajuta copilul să se desprindă fără traumă de mămica lui şi să evolueze lin în noile stadii de dezvoltare a independenţei sale:
- Fă diferenţa între ataşamentul copilului faţă de tine şi ataşamentul tău faţă de copil!
- Separarea trebuie să se producă lent – lasă copilul să se joace pe lângă tine când faci treabă, fără a-l lua imediat în braţe de fiecare dată când o cere; timpul în care cel mic este lăsat deoparte trebuie mărit treptat zi de zi.
- Obişnuieşte-l de mic cu prezenţa altor persoane ţinând copilul în braţe în prezenţa altcuiva, neacordându-i iniţial atenţie lui, ci persoanei cu care staţi de vorbă. Copilul are nevoie să observe felul în care interacţionezi cu persoana, are nevoie să se asigure că acea persoană este agreată de părinţi. Nu te grăbi să dai altcuiva copilul în braţe ori să îl obligi să interacţioneze cu persoana respectivă.
Vei avea un copil anxios, dacă:
- pleci şi nu îi spui că pleci sau nu îi spui efectiv „pa;
- îl laşi cu diferite persoane din familie fără a-l preveni şi fără a te interesa dacă cel mic plânge sau protestează în vreun fel;
- de câte ori ai ocazia, îl sperii cu zgomote puternice sau îl laşi singur în cameră intervale lungi, plecând dintr-o dată;
- ţipi la el când plânge sau vrea în brate, pentru că n-ai chef de gesturi de tandreţe;
- schimbi starea de spirit cât mai des, trecând de la furie la râs, apoi la plâns şi tot aşa;
- de câte ori se îndepărtează de tine, sari după el şi-l aduci brusc, eventual târâş, înapoi lângă tine, şi orice încercare de independenţă i-o întâmpini cu un strigăt războinic: „NU!;
- plantezi căruciorul, când sunteţi la plimbare, lângă gardul spaţiului verde, pe trotuar, şi tu intri liniştită în magazine să îţi faci cumpărăturile, iar dacă eşti în parc, întorci căruţul cu spatele la bancă, astfel încât să fii sigură că cel mic vede pe oricine, în afară de tine.
Foto: shutterstock.com