Activ, dinamic, sau doar „zbânțuit“? Deseori, chiar dacă ne este greu să îl stăpânim, ni se pare normal să aibă multă energie. Dar când devine această hiperactivitate o problemă?Desigur, e foarte bine ca un copil să fie energic: aceasta dovedește atât faptul că este sănătos fizic, cât și faptul că are toate premisele să se dezvolte ca un adult hotărât și capabil să-și afirme propriile sale păreri.În sens pozitiv, hiperactivitatea normală a copilului înseamnă să-i placă să se joace, să alerge, să se bucure, în general, de posibilitățile sale de a explora lumea.De asemenea, el va comunica mai bine cu cei din jur, pentru că este o fire plăcută (nimănui nu-i plac morocănoșii, iar copiii au tendința să-i exploateze și să-i rănească pe cei prea tăcuți sau prea retrași și care nu se joacă cu ei).Dar nu uita că una este „energic“ și alta – „prea energic“.Un copil care vorbește urât, care tinde să fie agresiv cu ceilalți, adulți sau copii deopotrivă, unul care aleargă fără să se oprească ore întregi sau care nu poate sta locului măcar 40 de minute (nu este vorba de cei prea mici, ci de cei de vârstă școlară, în general, care ar trebui să poată fi atenți o oră întreagă de curs) și măcar pentru ceva care îl interesează, atunci este clar că trebuie să iei măsuri.Iată, mai jos, câteva dintre situațiile în care se poate dezvolta hiperactivitatea. 1. Dieta si metabolismul Mulți dintre copii au un metabolism extrem de eficient, care permite obținerea caloriilor și a substanțelor necesare dintr-o cantitate foarte mică de hrană.În unele cazuri, surplusul de energie trebuie ars mai rapid pentru a nu forța ficatul să lucreze suplimentar sau pentru evitarea apariției obezității.Acest tip de activitate metabolică foarte frecventă la copii conduce deseori la hiperactivitate. Din acest motiv, părinții care au copii hiperactivi ar trebui să consulte un medic în stabilirea dietelor și mai ales a regimului de activitate fizică.INFOEste normal ca la vârste mici copilul să alerge mai mult. Copilul mic se află în plin proces de creștere.Mai ales cei care nu merg încă la școală, nu au prea multe „griji“: ei mănâncă bine (asta nu înseamnă că și mult), se odihnesc, iar ocupația lor principală este jocul, chiar dacă acesta reprezintă o explorare a lumii înconjurătoare.Copilul își cunoaște mediul prin joacă, deci orice gest al său relevă nevoia de a obține informații. În plus, apare necesitatea antrenării reflexelor.Ca în întreaga lume animală, la vârste mici este nevoie ca, după stabilirea funcțională a unor reflexe, acestea să fie rodate, antrenate, verificate. Ca urmare, pentru întărirea acestor legături reflexe este nevoie de un surplus de mișcare. 2. Probleme de sănătate Surplusul de activitate, mișcarea uneori dezordonată, deseori nervoasă, însoțită de multe ori de fugă sau de manifestări ușor agresive demască atingerea sau chiar depășirea hiperactivității normale.Acest fenomen nu este obligatoriu incadrabil la tulburări ce țin de domeniul psihiatriei, Ci, de cele mai multe ori, este vorba de o ușoară dezechilibrare temporară la nivelul creierului motor (al mișcării) sau a celui afectiv.O hiperactivitate la limita normalului sau trecută de această limită este, în 70% dintre cazuri, o încercare disperată a creierului să se echilibreze sau să anunțe prin acest comportament ca în mediul său de viață există probleme care-l supără.Hiperactivitatea care depășește limita normală este de fapt o primă manifestare de tip nevrotic a copilului aflat fie într-o criză biologică a dezvoltării, fie într-o criză de adaptare la factorii nocivi din mediul în care trăiește, așa cum ar fi certurile la care asistă, lipsa de contact afectiv cu părinții sau fumatul pasiv.INFO Tulburarea proceselor de învățare. Cercetările realizate de psihologii canadieni au dovedit că ritmul descărcărilor electrice nervoase care conduc la o hiperactivitate normală reduc considerabil, până la 60%, viteza proceselor de învățare.Acest aspect se datorează și unor produși chimici generați de acumulările de acid lactic din mușchii suprasolicitați în activitate, cât și a complexării unor căi nervoase din lobii temporali ai creierului cognitiv (al învățării).Creierul afectiv Cercetătorii britanici au descoperit, tot anul acesta, că o hiperactivitate anormală a copilului poate scădea nivelul secreției de serotonine în unele zone din creier.Scăderea ritmului descărcării acestor mediatori care transmit chimic mesaje complexe poate afecta drastic toate compartimentele nervoase ale creierului legate de senzații, trăiri și sentimente. Aceste dezechilibre pot conduce treptat la adevărate boli psihice. 3. Probleme sociale Incapacitatea adaptării la o viață socială de grup este una dintre marile probleme ale copilului cu o hiperactivitate anormală.Astfel, dacă micuțul normal hiperactiv este în unele cazuri acceptat de anumite medii de copii, micuțul cu o hiperactivitate anormală riscă să fie exclus de aceste grupuri sociale mai ales pentru că este deseori incapabil de a-și controla agresivitatea.INFO Relația cu părinții, educatorii și de regulă cu adulții devine mai dificilă în cazul copilului cu hiperactivitate anormală.Pentru aceasta este nevoie de foarte multă comunicare blândă și în special cu mama, direcționată la început spre temele sale de interes și apoi delicat ghidată către aspectul educativ. 4. Când este vorba despre ADHD?Sindromul ADHD este o denumire generică ce se referă la o mulțime de probleme ale reacțiilor nervoase normale de apărare a organsimului.Hiperactivitatea anormală este deseori corelată cu acest sindrom manifestat prin tulburarea funcțiilor atenției și impulsivitate, uneori chiar și agresivitate, violență.În general, semnele care pot demasca un eventual ADHD al copilului sunt distragerea atenției de către sunete sau imagini aparent neimportante, incapacitatea de a-și duce sarcinile la bun sfârșit, o permanentă mișcare, deseori necontrolată, lipsa totală a răbdării, insomnii, incapacitatea de a urmări până la final o frază, un film, o emisiune TV sau o melodie, sau incapacitatea de a relua, după o întrerupere, activitatea desfășurată.Deseori apar fuga necontrolată și uneori râsul sonor sau țipetele, indiferent de ceea ce copiii respectivi doresc să comunice.Dacă toate acestea sau cel puțin patru elemente dintre cele enumerate apar frecvent în comportamentul micuțului, este posibil să fie vorba de ADHD, Tulburarea cu Deficit de Atenție și Hiperactivitate, o afecțiune reală, care nu trebuie neglijată, pentru că poate avea un impact puternic asupra întregii familii.INFO ADHD este o tulburare neurologică atribuită unei întârzieri de dezvoltare a conexiunilor cerebrale, afectând inhibiția și autocontrolul. Are o componentă ereditară puternică și poate crea probleme de adaptare care vor afecta viața viitorului adult. Specific noilor generații? În ultimii ani, în învățământul primar ne confruntăm tot mai des cu copii foarte agitați, în permanentă mișcare, uneori violenți. Îi numim copii hiperactivi. La unii dintre ei, cu multă răbdare și înțelegere, reușim să corectăm aceste comportamente.O mică parte dintre ei, însă, nu răspunde în niciun fel la eforturile noastre. Aceștia sunt copiii cu ADHD. Ei sunt în permanentă mișcare, nu se pot concentra mai mult de 15 minute asupra unei activități, sunt violenți, vorbesc urât, nu se pot integra în colectiv, deranjează orele, tot timpul au ceva de spus, atenția le este distrasă de orice zgomot. Cei prea violenți riscă să fie izolați Din pricina comportamentului lor, sunt izolați de ceilalți copii. Părinții celorlalți elevi îi consideră un pericol pentru copiii lor și de cele mai multe ori fac presiuni asupra cadrelor didactice pentru ca acești copii cu probleme să fie mutați din clasă sau trimiși la școli speciale.Se ajunge la situații în care părinții se văd nevoiți să schimbe două, trei, poate chiar patru învățătoare, precum și colectivele în care învață copiii lor. Acestor copii trebuie să li se acorde însă foarte multă atenție. Ei trebuie responsabilizați și ajutați cu multă grijă să depășească problemele. Impactul în familie Adesea, a avea un copil cu ADHD implică pentru întreaga familie probleme: au de suferit atât părinții, care se află sub o presiune psihologică deosebită, cât și copiii, care nu sunt ajutați să-și depășească problema și să-și dezvolte aptitudinile. Care sunt principalele influențe? 1. Atitudinea copilului poate afecta relația de cuplu. Un sondaj realizat de Federația Mondială a Sănătății Mintale a arătat că, în Marea Britanie și Australia, peste 60% dintre cuplurile care au un copil cu ADHD au constatat că atitudinea acestuia le-a afectat relația.Mulți adulți consideră că nu trebuie să suporte „toanele“ copilului și sfârșesc prin a refuza să-și asume responsabilități și a lăsa copilul cu probleme în grija unui singur părinte.2. Tensiunea permanentă e nocivă. Părinții care nu știu la ce să se aștepte din partea copilului lor sunt mult mai stresați și mai obosiți decât alți părinți.Agitația și lipsa de control a micuțului le induce o permanentă stare nervoasă, dar și de preocupare (grija suplimentară) față de problema cu care se confruntă copilul. Ei se ceartă mult mai des și implicit creează un mediu nociv pentru cel mic.3. Stresul cauzat de respingerea socială. Pe toate planurile, copilul cu ADHD poate induce un sentiment de respingere din partea celorlalți. Atât copiii de vârsta lui, cât și adulții îl pot evita și marginaliza.Mai mult, părinții evitați de către rude și prieteni din pricina copilului prea „obraznic“ sunt un caz frecvent întâlnit. De aici și până la izolarea întregii familii în plan social nu mai este decât un pas. Sfaturi din experiența altora:Florina Mitran, institutor, 45 de ani: Copilul cu ADHD și integrarea în colectiv. Când e vorba de copii cu exces de dinamism, la școală, învățătorul trebuie să fie pregătit permanent pentru a-i alterna activitățile instructive cu alte activități (desen, modelaj din plastilina, decupare, lipire).Trebuie avut grijă ca aceste activități să nu pară pedepse, ci, dimpotrivă, recompense. Pe cât posibil, trebuie alternate lecțiile active cu cele liniștite.În ceea ce privește un copil cu ADHD, pentru integrarea lui în colectiv acesta va primi sarcini la fel ca și ceilalți copii, sarcini care vor fi stabilite de comun acord și vor fi permanent controlate.Pentru orice sarcină rezolvată, trebuie apreciat, iar acolo unde nu reușește, încurajat să colaboreze cu colegii pentru îndeplinirea sarcinii. În felul acesta, treptat, treptat, învață să colaboreze cu colegii săi și să fie apreciat de aceștia.Lucruri pe care trebuie să le știi. Un cadru didactic bine informat despre copiii cu ADHD poate găsi cele mai bune metode de lucru pentru ca acești copii să nu fie izolați, ci să fie acceptați de colegii lor și de părinții acestora.Ei trebuie integrați în învățământul de masă. Dar pentru aceasta, trebuie să existe o colaborare reală între cadru didactic, părinte și specialist (medic pediatru, psiholog). Victor Comănescu, inginer, 42 de ani :Copiii ne domină relația de cuplu. De când au apărut copiii, nu am avut niciodată liniște în casă. Radu, încă din fașă, era nervos și plângea extrem de mult. Apoi, după doi ani, a venit Tudor, care se comporta aproape la fel. Între timp, Radu crescuse și deja făcea numai năzbâtii.Nașterea lui Sorin a fost aproape o întâmplare, nici măcar nu-mi amintesc când l-am conceput. El este mai cuminte, dar oricum e foarte influențabil, așa că, ori de câte ori atmosfera este agitată, izbucnește în plâns.În timp, a început să mi se pară normal să fie așa: tot timpul scandal și agitație, niciodată să nu am timp de mine, s-o las pe Ioana în pace, să se odihnească (e mai obosită pentru că, evident, face mult mai multe decât mine, care îmi găsesc refugiul în lucru și evit să ajung prea devreme acasă)...Am remarcat de curând că nici nu mă mai ating de soția mea și că de fapt mi-e și frică să o fac, pentru a nu spori stresul care ne înconjoară...Relațiile de cuplu și agitația. Un cămin liniștit este foarte important atât pentru a le asigura copiilor un mediu propice dezvoltării psihologice corecte, cât și pentru a-i face pe cei doi parteneri să se simtă împliniți.Dacă cei trei copii sunt doar o sursă de stres și griji, undeva este o problemă. Este esențială schimbarea stilului de viață și reechilibrarea rolurilor în cuplu, eventual consultarea unui psiholog pentru a stabili cauza adevărată a stresului.