Despre prietenie trebuie in primul rand sa stim ca nu exista inainte de adolescenta. In copilarie, apropierea intre indivizi este in primul rand functionala.
Aceasta se bazeaza pe o convergenta a activitatilor in planul intereselor, al gusturilor sau al tipurilor de temperament care le permite sa traiasca experiente interesante. Copilul este interesat mai mult de ceea ce face decat de ceea ce este celalalt.
Abia in adolescenta acesta incepe sa stabileasca legaturi intr-adevar semnificative, bazate pe atasamentul fata de persoane care nu pot fi schimbate intre ele. Acest fapt explica usurinta cu care copiii se adapteaza la schimbarile de mediu, in momentul unei mutari, spre exemplu, usurinta pentru care parintii lor ii invidiaza uneori.
„Prietenii' la care se refera cu insistenta dascalii in cadrul activitatilor dirijate sunt, de fapt, parteneri de joaca cu care copiii leaga relatii care raman de obicei superficiale, ceea ce nu ii impiedica sa fie parteneri relationali redutabili, capabili sa exercite o influenta devastatoare asupra conditiei emotionale a camarazilor lor. De unde necesitatea ca parintii sa fie vigilenti si pregatiti sa intervina daca raporturile capata o infatisare nesanatoasa.
O prietenie devine problematica atunci cand copiii depasesc limitele cadrului care confera sens relatiei si introduc in relatie implicatii emotionale legate de nevoi sau lipsuri personale. In acest caz, celalalt nu mai este un partener de joc, ci un interlocutor pe plan relational, o persoana care joaca un rol determinant in viata afectiva a copilului.
Citeste continuarea in revista BABY – noiembrie.