„Tatii și mamele din ziua de azi nu mai au încredere în propria lor știință parentală“, spune psihologul și hipnoterapeutul Lise Bartoli.„Din cauza lipsei de timp, a fricii de a spune sau a face ceva greșit, aceștia, când au cea mai mică dificultate, se grăbesc să apeleze la psiholog și transmit copilului anxietatea, lucru care, evident, nu are cum să fie mai bun.“Cu toate astea, conform terapeutei, părinții sunt cei mai indicați pentru a descifra micile tulburări ale copilului (furie, lipsa poftei de mâncare, insomnii) și să-l încurajeze să le depășească.În acest sens, Lise Bartoli a conceput o metodă inspirată din experiența sa de mamă și hipnoterapeut, metodă destinată părinților pentru a-i ajuta să-și ajute copiii.Relaxarea, vizualizarea, lectura, inventarea poveștilor… Practici simple și distractive, care vor permite micuților de 4–12 ani să găsească răspunsul la dificultățile pe care le întâmpină: stres, supărarea cauzată de o despărțire sau rivalitate, frica de eșec.Unii părinți vor prefera vizualizarea, alții – povestea… Ideal ar fi, atunci când suntem calmi și relaxați, să utilizăm aceste două căi, dar nu în aceeași zi.Dacă o ședință nu ajunge, o putem repeta și chiar, odată ce tehnica este fixată, să-l punem pe copil să practice singur relaxarea și vizualizarea.„Nu este vorba de transformarea părinților în terapeuți“, precizează Lise Bartoli. „Ci doar de a-i ajuta să rezolve o problemă înainte ca aceasta să devină patologică.“Dacă durata și intensitatea simptomelor se măresc – vizibile prin starea de rău persistentă a copilului –, atunci se cere, bineînțeles, consultarea unui profesionist. Partea care „știe tot“Subconștientul, explică psihiatrul american Milton H. Erickson, este un „magazin mare de resurse și soluții“, din care individul se aprovizionează pentru a-și rezolva problemele.Acesta conține istoria noastră familială timp de mai multe generații și o parte a subconștientului colectiv, adică toate experiențele omenești din negura timpului. Copilul posedă și el o „parte care știe tot“, cum a redenumit-o Lise Bartoli.Aceasta îi cunoaște angoasele, dorințele, sentimentele, dar și soluțiile la dificultățile pe care le întâlnește. Un copil extrem de timid este incapabil să explice de ce îi e frică să se apropie de ceilalți.Dacă îl întrebăm despre acest lucru, îl facem să se simtă rău, și să-l motivăm pare insuficient. Pentru a-i modifica în profunzime comportamentul, trebuie să pășim pe terenul subconștientului.Metoda este distractivă, directă și eficace, căci se adresează părții creative, care deține capacitatea de transformare pozitivă. Este vorba de a materializa această „parte care știe tot“, pentru a o face mai familiară și a o declanșa mai ușor.Copilul poate alege un animal, un personaj, un obiect mic sau un „geamăn“. Apoi părintele îl roagă să ceară sfaturi și soluții acestei „părți care știe tot“, pentru a-și înfrunta micile dificultăți.După ce a primit răspunsurile, copilul este întrebat care sunt acestea, dar, atenție, fără a fi forțat să le spună. Lise Bartoli constată cât de surprinși sunt părinții care utilizează această metodă de bogăția și pertinența soluțiilor propuse. De altfel, ei își regăsesc încrederea lor de părinți și încrederea în resursele cu care este înzestrat copilul. „Lumea sa magică“Această cale constă în ghidarea copilului către o lume de bunăstare, unde să se simtă încrezător. Obiectivul: întărirea siguranței sale interioare, ca să-l ajute să-și creeze un spațiu de transformare pozitivă și să-și trezească simțurile, pentru a favoriza legătura poveștii cu subconștientul său.Această metodă are avantajul de a acționa mai repede decât relaxarea, pe care ar putea să o înlocuiască ulterior cu „lumea sa magică“ odată ce ea va avea consistență.Mai întâi, îi sugerăm copilului să închidă ochii și să-și aleagă un mijoc de transport: cal, rachetă sau covor zburător, nu contează. Dacă se prinde în joc, înseamnă că este pregătit pentru schimbare, dacă nu, este mai bine să încercăm mai târziu.Părintele îl invită apoi să descrie lumea magică în care a intrat, insistând pe senzații: „Este o pădure sau o plajă? Este cald? Sunt și animale?“. Putem să-l determinăm să modifice detalii pentru ca lumea aceea să fie cu adevărat „pe măsura lui“.Este important să nu se grăbească, să se vadă și să se simtă evoluând în acest nou spațiu personal, pentru a și-l însuși bine. În încheiere, îl întrebăm dacă „a ajuns“ și dacă „e bine instalat“. VizualizareaVizualizarea constă în a-i propune copilului o imagine mentală care să vorbească cu subconștientul și pe care apoi să o transforme într-o manieră pozitivă. Astfel, el va înțelege că poate să acționeze asupra vieții și emoțiilor sale.Să ne imaginăm un copil căruia îi este frică de întuneric. Acesta poate să creeze un monstru îngrozitor, care ulterior devine inofensiv, punându-i o pălărie ridicolă, o fustiță de balerină, codițe colorate și, în final, un zâmbet drăgălaș.Vizualizarea este un exercițiu ușor de pus în practică și foarte eficace, deoarece copilul este activ. Iar imaginea creată poate fi evocată ori de câte ori este nevoie.Fetița sau băiețelul care se luptă cu insomnia poate căpăta „un balon mare cu somn“ greu și protector. Iar dacă nu poate dormi, balonul se sparge și somnul îl/o inundă. „Să nu uiți balonul cu somn!“, și pot aminti părinții.La fel, putem avea un bulgăre de stres care trebuie aruncat într-un puț, o poartă a viitorului care duce la succese, arborele secretelor, și lista poate continua la infinit. Este important ca cel mic să fie conștient de resursele sale de „vindecare“ și de încrederea pe care părinții o au în ele.În esență, nu este vorba de dezvoltarea unui gând magic, ci de a-i arăta că are capacitatea de a acționa într-un mod pozitiv asupra mediului care îl înconjoară. Crearea propriei poveștiFrica de întuneric, tristețea, gelozia, toate greutățile din copilărie își pot găsi rezolvarea în povești care vorbesc despre ele fără a le denumi concret. Copilul se identifică în mod inconștient cu oaia amenințată de lup fără a face legătura cu propria sa anxietate. Metafora, limbajul subconștientului, prin excelență, îi vorbesc în mod direct.Copilul înțelege că el are soluția, de vreme ce animalul supraviețuiește fără ajutorul ciobanului. Ideal este să inventeze o poveste „doar pentru el“, care să se inspire din problematica sa, dar într-o manieră metaforică.Nu înseamnă să povestim despre un prinț care face pipi în pat, ci despre un rău care se revarsă. Scenariul este întotdeauna mai mult sau mai puțin identic: eroul poate fi un copil sau un animal, sau un obiect, care întâlnește obstacole și le depășește singur, datorită unei calități pe care nu știa că o posedă. Citește mai multe aici