Viața se construiește de cele mai multe ori după liste cu priorități: joc, școală, muncă și, pe fundal, mereu, familia. Jucăm rolul copilului și al școlarului, al profesionistului și cel de prieten. Când este momentul potrivit să îl jucăm pe cel al părintelui? Biologic, ne sunt trasate drumurile, dar psihic? Decizia aparține fiecăreia…Până la vârsta de 30 de ani, întrebarea se întâmplă să ne scape printre degete și, nu o dată, ne-am trezit în fața unor situații pe care nu le-am „despicat“ pe toate părțile. Dar când ești tănăr, deciziile vin uneori mai ușor. Dar după 30 de ani îți calculezi cu grijă pașii și cum să te organizezi, care îți sunt resursele și, mai ales, prioritățile. Iar pentru femeile concentrate până acum pe carieră, apare din nou în prim plan rolul de părinte și întrebarea dacă sunt pregătite. A fi sau a nu fi mamă?Școlarizarea și apoi cariera, în zilele noastre, ajung să fie priorități. Avem o sumedenie de modele ale unor femei care au investit în formarea profesională și pe care avem motive să le admirăm. Se poate întâmpla, prin urmare, să alegem cariera, să investim toate resursele de care dispunem în această direcție și să ne gândim că va veni și momentul potrivit pentru „restul“. Anii trec, ne evaluăm mereu situația de viață, și apare întrebarea: „Când este momentul potrivit?“.Familia pornește de la cuplu. De la un potențial tată și o viitoare mamă, care decid că o conviețuire le priește. Poate căsnicia și-a mai pierdut din valoarea de odinioară, dar ea rămâne cuplul legat, dispus să își asume responsabilități împreună.Iar dacă partenerul ideal pentru acest rol apare când avem peste 30 de ani sau dacă ne-a fost alături și ne-a înțeles prioritățile până acum, este normal să vină vremea să ne dorim o completare a familiei sau o reafirmare a ceea ce împărțim. Sentimentele materne își pot găsi eliberarea când simți că lângă tine îl ai pe tatăl viitorului tău copil. Când ai liniștea că este partenerul lângă care poți să îți asumi responsabilități și griji în plus, poți spune „a venit momentul“. Este un confort care pune în umbră grijile de genul „mai am oare disponibilitatea necesară?“. Temeri, întrebăriPutem să ne dorim cu adevărat un copil, dar să simțim că este o responsabilitate care ne copleșește. Pentru că un copil înseamnă să treacă pe planul doi cariera pentru care ai muncit atât. Perioada de stat acasă cu copilul te poate desprinde de ritmul cu care ai reușit să te afirmi până acum.Un copil înseamnă și renunțarea la un anumit ritm, în care ai avut libertatea de a-ți investi timpul în ceea ce îți face plăcere. Azi, femeile mai vor (și) călătorii, sociailizare, răsfăț. Își asumă un stil de viață complex. Vremurile în care o femeie se simțea împlinită doar prin rolul de mamă și soție sunt depășite. Alternativa ar fi să nu renunți la muncă sau la micile plăceri, întrucât se tot afirmă sus și tare că femeia actuală are grijă de casă și de copil, de carieră și de ea însăși.Să fie acesta un mit sau o realitate? Dacă nu îți neglijezi serviciul, înseamnă să rupi din timpul petrecut cu copilul și, prin urmare, neglijarea celei mai importante ființe din viața ta. Iar „câte puțin din fiecare“ în cazul acesta poate însemna „totul prost“. Așadar, va trebui să fii pregătită să dai un pas înapoi în fața carierei sau a stilului de viață cu care te-ai obișnuit și să spui cu sufletul deschis: acum am alte priorități. O vorbă spune că „numai moartea este definitivă“, orice altceva se poate îndrepta, schimba, ajusta. Așadar, te poți liniști că o carieră o poți relua, pe când formarea copilului tău ai șansa să o faci o singură dată.Atunci când sufletul îți spune că ți-ai dedicat anii lucrurilor care, pe rând, ți-au fost priorități, și instinctul tău te cheamă spre maternitate, atunci vârsta biologică nu mai reprezintă un impediment. Cristina S., redactor sef, mărturisește: „L-am avut pe Theodor la 38 de ani. L-am așteptat mult și l-am dorit până la suferință. Ziua în care l-am născut a fost cea mai… ciudată din viața mea. Încercam să mă port normal, încercam să nu-mi ies din fire, dar nu reușeam.Eu nu spun niciodată că aceea a fost cea mai fericită zi, ci cea mai neobișnuită. A fost mai presus de fericire. Am plâns, pentru că rolul de Dumnezeu e greu: nu poți rămâne indiferent atunci când dai viață! Nu poți spune: sunt fericit și atât. Ci… sunt Dumnezeu! Apoi l-am adus acasă. Și am plâns de teamă! Ce se va întâmpla de acum încolo? Am vrut să-l alăptez și am și făcut-o timp de 8 luni. M-am simțit ca o masă întinsă în fiecare zi. Pe mine iar mă încerca miracolul. Dar plânsul lui de început de viață, programul infernal la care am fost supusă în primele trei luni, lipsa de ajutor din partea cuiva care mai trecuse prin asta și, mai ales vârsta, și-au spus în final cuvântul. M-a copleșit oboseala la un moment dat și mi-a dispărut răbdarea.În cazul meu, însă, nu știu dacă e vorba doar de vârstă. Ca să fiu sinceră, nu cred că am avut răbdare niciodată… Virtutea asta mi-a lipsit. Dar ceea ce vreau să spun este că am plătit tumultul tinereții cu oboseala de a fi mamă târziu. Am înțeles acum, dar la ce îmi mai folosește(?), că mamă trebuie să fii pe la 25, 30. Și după e bine, dar e mai greu: nu mai ai răbdare, nu mai știi să te joci, nu mai ai timp pentru asta, iar viața ta are deja un curs prestabilit… Cum să-l mai strici? Unde să mai bagi leggo, playmobil sau plastilină? Cu toate acestea, copilul meu e rațiunea mea de a fi. Singurul meu regret este că atunci când el va avea 18 ani, eu voi împlini 56. Dar asta mă ambiționează să arăt bine și atunci. Iar azi nu mai concept viața fără fiul meu. Parcă a fost cu mine dintotdeauna și știu sigur că voi fi alături de el mereu.“ „M-a apucat depresia, cred că sunt o mamă batrână“Cristina B., 40 de ani„Când l-am făcut pe Ștefan, mi-au venit în minte toate temerile. De fapt, ți se cuibăresc gândurile astea în cap fără să le chemi tu prea mult. Te trezești cu ele. M-a apucat depresia, că sunt o mamă bătrână, că va avea 20 de ani când eu voi avea 56 și voi fi prea bătrână să îl înțeleg. În plus, nu voi fi destul de puternică să-i cresc copilul lui atunci când îl va avea. Iar dacă va dori să aibă un copil la 30 de ani, eu voi avea atunci 60. Cred că la 60 de ani, bunicii își doresc și ei nepoți mai măricei pentru că nu mai au atâta răbdare cu bebelușii. Dar a trecut. Acum mă bucur de prezent și îmi spun că am avut, la rândul meu, parte de o perioadă lungă de… huzur.” Vârsta corpului fizic este subiectivăPsihologul Gina Chiriac, de la clinica Med-As, explică semnificația vârstelor maternității azi:În general, într-un cuplu, copilul ar trebui să apară în mod ideal din starea de implinire ce rezultă din relația celor doi parteneri. Dar un copil nu se naște pentru a servi unui scop, unei nevoi a mamei sale, ci se naște pentru el însuși, el dăruiește doar existând. Uneori, o femeie își dorește un copil, să îl crească, și în acest fel să compenseze ceea ce i-a lipsit ei în copilărie. Dar starea de mamă nu este o rezolvare pentru acea instanță psihică numită „copilul interior“. Unele femei au tendința să proiecteze nevoile propriului „copil interior“ pe ceea ce cred ele că le-ar aduce maternitatea ca stare.Alteori, o relație neîmplinită cu partenerul de cuplu se transformă în dorința de maternitate și atunci femeia își imaginează că adevărata iubire și implinirea se găsesc în acest rol de mamă. Dar rolul de mama nu este un substitut al rolului de soție sau de iubită. Este adevărat că ambele definesc starea de împlinire a feminității, dar nu se confundă.Uneori, un copil apare înainte de 35 de ani; alteori, femeile au copii la 40 de ani și, în cazuri excepționale (și din ce în ce mai multe în ultima perioadă, grație științei), un copil vine și la 56 de ani, cum s-a întâmplat în cazul Prințesei Lia a României, care l-a născut pe prințul Carol Ferdinand!Dar nu toate femeile au aceste posibilități, și atunci când pragul de vârstă limită (care este stabilit diferit de fiecare femeie) se apropie, apare o senzație de grabă, frică, deznădejde sau resemnare… Unele femei își pun problema apariției primelor semne de bătrânețe și încearcă să aducă starea de maternitate în viața lor tocmai pentru a prinde ultimul tren.Unele femei binecuvântate cu un copil după 35 de ani, s-ar putea să aibă mai multă experientă de viată decât cele care au un copil la 20 de ani, însă fiecare dintre ele trăiește generic, pentru prima oară, prin această experiență. O mamă – indiferent de vârstă, indiferent de specie, dacă stăm să ne gândim – are resurse nebănuite de răbdare și disponibilitate necesare unui copil mic, găsind uneori soluții spectaculoase de a rezolva problemele atunci când este vorba de puiul ei. În acest caz, vârsta corpului fizic este subiectivă. Nu ea este cea care face diferența de atitudine.Ceea ce contează de fapt, este vârsta psihologică. Maturitatea spirituală face diferența și oferă resursele necesare creșterii și educării copilului. Este posibil uneori ca unele femei, indiferent de vârstă, să aibă alte priorități într-un anumit moment al vieții lor decât să aleagă să fie mame. Și nu este nimic rău în a nu-ți dori un copil. Este perfect normal, tocmai pentru că fiecare fiintă umană este unică și are propria viață, propriul sistem de valori. Fiecare femeie este liberă să aleagă când să devina mamă sau dacă să devină mamă. Citește mai multe aici